Timpul pare o constantă, dar fiecare dintre noi l-a simțit sau îl simte curgând diferit: orele petrecute la medic par interminabile, în timp ce o seară plăcută cu prietenii dispare ca prin farmec. Iar această elasticitate nu are legătură doar cu ceasul de pe perete, ci cu modul în care creierul nostru procesează evenimentele.
Neuroștiința încearcă de zeci de ani să explice acest paradox, arătând că percepția timpului este rezultatul unui mecanism destul de sofisticat ce implică mai multe regiuni cerebrale, memorie și emoții.
Spre deosebire de bătăile inimii sau de ritmul respirației, nu există un organ dedicat măsurării timpului. Creierul creează această percepție printr-o rețea de structuri – în special ganglionii bazali (implicați în controlul mișcărilor și al învățării prin repetiție), cerebelul (responsabil de coordonarea mișcărilor și de sincronizarea fină) și cortexul prefrontal (centrul deciziilor, al atenției și al planificării).
Aceste zone comunică între ele și funcționează ca un fel de „cronometru intern” care se calibrează în funcție de atenție, motivație și de starea emoțională. „Percepția timpului este mai degrabă o construcție a creierului decât o măsurătoare obiectivă”, explică Marc Wittmann, cercetător în neuroștiințe la Institutul de Psihologie din Freiburg.
» Citește continuarea pe pagina autorului