Este, cu siguranţă, cel mai trist loc din judeţ. Peste 200 de ieşeni internaţi în Centrul de Recuperare şi Reabilitare Neuropsihiatrică Hârlău trăiesc într-o altă lume.
Una în care o atingere sau o privire poate fi motiv de ceartă, bătaie şi nefericire. Una în care uşile, ferestrele sau becurile din încăpere sunt duşmani nevăzuţi cu care bolnavii se luptă în fiecare săptămână. „Noi aici schimbăm frecvent uşi şi geamuri din cauză că, dacă beneficiarilor li se pare ceva, rup, strică sau sparg ce nu le convine. Avem gratii la ferestre pentru că, atunci când se agită, se duc la geam, şi în acea stare s-ar putea şi arunca în gol, întrucât ei nu relizează ce fac, iar infirmierii nu pot fi lângă toţi bolnavii simultan“, spune Constantin Tănase, directorul centrului. La Hârlău, sunt internaţi 240 de ieşeni cu handicap psihic, cei mai mulţi fiind diagnosticaţi cu forme grave. Unii dintre ei sunt internaţi în centru de zeci de ani. Dana este veterana: are 30 de ani de când stă aici, şi nu a primit nici o vizită de la familie în tot acest timp. În general, familiile nu se mai interesează de ei, sau se rezumă la un telefon, o dată la câţiva ani. Pentru că nu sunt doriţi şi acceptaţi de familie, mulţi bolnavi mor singuri, îngropaţi de administraţie, fără să-i plângă absolut nimeni.
Dana, o ieşeancă născută şi crescută în Iaşi până la vârsta de 21 de ani, a împlinit pe 12 august exact 30 de ani de când a fost internată în Centrul de Recuperare şi Reabilitare Neuropsihiatrică Hârlău. În august 1986, atunci când a ajuns pentru prima dată în centru, a crezut că a nimerit în Iad. Dana este în prezent singura pacientă de la Hârlău care nu are un handicap psihic, ci unul fizic. Ieşeanca a fost diagnosticată în copilărie cu tetrapareză spastică, o boală neurologică gravă, care a imobilizat-o. „Nu vă imaginaţi cât de greu mi-a fost la început. Parcă nici nu-mi vine să cred că am supravieţuit 30 de ani aici. A fost groznic la început… Şi încă este, dar acum m-am obişnuit. Atunci am zis că sunt în Iad. Eu nu mă vedeam în această lume, şi nu credeam că o să rezist aici. Cu timpul însă m-am obişnuit”, a povestit Dana.
S-a refugiat în scris
Singurul refugiu al ieşencei care se deplasează cu ajutorul unui scaun cu rotile este scrisul. Sprijinită de cunoscuţi, Dana a scos până acum patru cărţi de poezii, pe care le vinde celor care apreciază felul în care simte limba română, cu toate că din cauza bolii abia a terminat patru clase.„Cu bolnavii de aici nu pot angaja nicio discuţie. Când am nevoie, mă duc în oraş câteva ore pe zi şi mă încarc cu zgomotul străzii, cu persoanele care mă cunosc şi care îmi dau «bună dimineaţa» sau «bună seara» şi cu prietenii care mă strâng de mână. Astea îmi sunt alinările”, ne spune ea.
Picioarele Danei sunt, de fapt, Valentin, un bolnav pe care l-a întâlnit încă de la internare la Hârlău şi cu care s-a împrietenit. Valentin are un handicap mediu, nu prea aude, dar stă aproape de Dana, o ajută să se deplaseze şi o însoţeşte în scurtele plimbări prin oraş. „Pe mine m-ar ucide să stau numai închisă în cămin, să nu ies să văd un copil, o mamă, un om normal. Cei de aici ţipă, urlă, nu se înţeleg. Este cumplit să vezi că Dumnezeu poate lăsa pe pământ aşa creaturi, că nu se pot numi oameni din moment ce nu gândesc”, a mai povestit Dana. Ieşeanca internată în centrul de la Hârlău ar sta ore întregi la poveşti cu oamenii care vor să poarte o conversaţie cu ea. Singurul subiect sensibil pe care Dana îl ocoleşte, şi despre care nu vrea să vorbească, sunt părinţii săi. Mama şi tata care au lăsat-o în centru şi care nu au vizitat-o niciodată de la internare.
În această situaţie sunt zeci de bolnavi din Centrul de Recuperare şi Reabilitare Neuropsihiatrică Hârlău. După cum a spus directorul centrului, chiar dacă ieşenii de aici sunt bolnavi cu handicapuri mintale severe, unii dintre ei întreabă de părinţi, de fraţi, de rude. Atunci angajaţii centrului trebuie să găsească răspunsuri care să-i mulţumească pe pacienţi şi care să nu le ucidă speranţa că într-o zi îi va căuta şi pe ei cineva. „Unii ne întreabă: «de ce nu vine mama sau tata la mine?». Noi trebuie să-i facem să înţeleagă că mama este ocupată sau bolnavă şi nu poate să vină să-i vadă. Cei mai mulţi nu sunt vizitaţi de familie, chiar dacă noi facem adrese la poliţie şi la consilii locale. Cred că, după ce i-au lăsat aici mai mulţi ani, mamelor, părinţilor, le-au dispărut sentimentele faţă de copiii pe care i-au născut”, a arătat Constantin Tănase.
Unii coc pâine
Potrivit directorului centrului, cel mai tânăr bolnav internat aici are 26 de ani, iar cel mai bătrân, 75 de ani. În prezent, în centru sunt internaţi 240 de ieşeni, dintre care 108 au un handicap grav, 88 unul accentuat, 20 au un handicap mediu şi alţi 18 sunt dignosticaţi cu boli neuropsihice. Zilnic, beneficiarii care vor pot participa la ateliere de olărit, pictat sau ipsoserie, acolo unde sub îndrumarea unui instructor învaţă să-şi ocupe timpul cu ceva frumos.
Centrul înfiinţat în 1978 a trecut printr-o restructurare majoră în 2005, atunci când a fost introdus sub tutela Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului. Din acel moment, bolnavii din centru, 370 la număr acum 11 ani, au fost repartizaţi în mai multe centre. Trei dintre ele, Revis 1, Revis 2 şi Hospice, se regăsesc tot în Hârlău. În primele două sunt încadraţi bolnavii cu un handicap mediu, care sunt angajaţi cu un sfert de normă şi care fac pâine sau se ocupă de grădină, în timp ce în centrul de tip hospice au fost repartizaţi bolnavii care nu se pot deplasa şi cei care sunt dependenţi de scaunul cu rotile.
Din cauza profilului Centrului, uneori aici apar conflicte între pacienţi sau între bolnavi şi personal. Preotul misionar Ioan Florariu a povestit că, în urmă cu câteva săptămâni, din senin, un bolnav căruia i s-a părut ceva i-a tras un pumn în spate. „Nu prea poţi să te înţelegi omeneşte cu bolnavii de aici. Trebuie tu să-i înţelegi pe ei şi să vii în ajutorul lor cu sentimente omeneşti de înţelegere. Ei suferă că sunt singuri, duc dorul de casă şi de părinţi şi nu au nevoie să li se răspundă la violenţă cu violenţă. Tu trebuie să fii calm, să le înţelegi criza”, a mărturisit preotul. Părintele misionar a spus că, după experienţa de acum câteva săptămâni, un timp s-a temut de bolnavul care l-a lovit. La un moment dat, l-a luat iar la slujbe şi într-un moment de luciditate acesta şi-a cerut scuze pentru ce a făcut. „După două săptămâni de la eveniment l-am luat iar la slujbe, iar la sfârşit a venit la mine, mi-a sărutat mâna şi şi-a cerut iertare că a greşit”, a mai spus Ioan Florariu.
Puţini angajaţi rezistă
Potrivit directorului centrului, din cauză că beneficiarii sunt bolnavi şi se manifestă violent, unii dintre angajaţi îşi dau demisia după o lună-două de muncă. Determinaţi şi de salariile mici din sistem, îngrijitorii bolnavilor cu handicap psihic preferă să plece din centru şi să se angajeze în alte locuri mai puţin periculoase. „Agresiuni avem periodic. Şi acum câteva zile un bolnav a agresat psihologul. Este foarte dificil de lucrat cu ei. Se impune calm şi toleranţă, rezistenţă la stres fizic şi psihic, pentru că beneficiarii se agită prin natura bolii pe care o au. Ei devin foarte uşor agresivi fizic şi verbal, iar în unele cazuri, chiar dacă sunt sub tratament, medicamentele nu-şi mai fac efectul aşteptat”, a subliniat Constantin Tănase. Potrivit conducerii DGASPC, instituţia a început o serie de demersuri pentru a deschide mai multe locuinţe protejate în care să locuiască câte patru-cinci bolnavi cu handicapuri mai uşoare, care să poată să se gospodărească singuri şi care să primească, astfel, mai multă libertate.
„Ne referim aici la bolnavi capabili să-şi poarte de grijă, nu la beneficiarii care au un handicap sever şi care sunt dependenţi tot timpul de personal calificat. Sigur că şi cei care vor locui în aceste apartamente protejate vor fi supravegheaţi, însă în cazul lor nu vorbim de o asistenţă deosebită. Din păcate, în acest centru cu oameni cu handicap psihic ne confruntăm cu o problemă de personal. Pe de o parte, oamenii care se angajează renunţă în câteva luni, după ce văd care este salarizarea şi care este stresul cu care se confruntă zilnic. Pe de altă parte, în unele situaţii, posturile scoase la concurs nu se ocupă pentru că nu avem persoane interesate să lucreze în centru”, spune Ioan Ticu, director adjunct DGASPC.
Sursa: ziaruldeiasi.ro