Uneori, dispariția încrederii de sine nu intervine brusc, nu există un moment de ruptură. Se pierde treptat, din cauza unor factori aparent mici, dar care acționează în mod repetat, de la felul în care cineva te întrerupe, la glumele de genul „nu trebuie să o iei personal”, privirile care se fac că nu te observă, vocile care nu-ți oferă spațiu să răspunzi, și așa mai departe.
Încrederea de sine nu apare din exerciții sau afirmații, ci din experiența de a fi tratat cu respect și înțelegere. Așa cum arată teoria atașamentului formulată de John Bowlby, se naște din felul în care am fost văzuți, primiți și ascultați. Atunci când suntem mici, nu ne definim singuri. Așteptăm să aflăm cine suntem din modul în care oamenii din jur interacționează cu noi, din tonul, disponibilitatea, generozitatea, blândețea lor.
Dacă un copil este întâmpinat cu răbdare, cu validare, cu „te văd”, atunci el crește cu sentimentul interior că are dreptul să fie. Dacă, în schimb, aude adesea „nu exagera”, „ești prea sensibil”, „iar ai stricat tot”, atunci acea voce critică se instalează în el însoțindu-l toată viața, o voce șireată care repetă obsesiv același lucru: „Nu ești destul.” Acest fenomen este descris și de cercetătorul Gershen Kaufman în studiile sale despre rușine.
» Citește continuarea pe pagina autorului