Ultimul Dosar din Dilema veche mi-a stîrnit amintiri, dar mai mult sentimente de vinovăție. Adevărul este că n-am mai făcut sport sau mișcare, cum vreți să-i spuneți, într-un mod deliberat și susținut de multă vreme, ceea ce mă îngrijorează.
Nu că n-aș fi avut ocazia, ocazii se ivesc destule sau ți le provoci pur și simplu, însă nu mi-a venit. Deși știu că sportul prelungește viața și, ca orice ipohondru, țin la viața mea, deși mă simt anchilozată, uzată și sînt conștientă de faptul că mișcarea ar contribui la starea mea de bine. Cică mai greu este să te pornești, spun unii, că după aia devine o obișnuință, ba mai mult decît atît, dă și dependență (o dependență benefică, în fine!). Unde să te pornești? Într-un apartament îmbîcsit de 38 mp? Da, se poate și acolo. Pe stradă? Și acolo se poate, dacă poți ignora noxele și ești dispus să faci curse de obstacole printre mașinile parcate, în cazul în care nu ai nici cel mai mic spațiu verde în apropiere. Într-un cadru organizat? Ar fi cel mai bine, însă ideea de a transpira la unison cu încă douăzeci, într-o sală de fitness, parcă nu prea-mi surîde, îmi miroase a societate multilateral dezvoltată în care sport = tinerețe și sănătate. Desigur, exagerez și-mi găsesc numai scuze. De ce n-aș recunoaște de-a dreptul că nu-mi place să fac sport? E adevărat, îmi place să merg pe jos, am și aplicație cu 10.000 de pași, uneori reușesc să fac 8000 prin București, de fiecare dată cînd ajung prin țări străine depășesc 15.000, dar am înțeles că asta nu se pune.
Adevărul este că sportul a fost un bun instrument de propagandă în timpul regimului comunist – orice băiat care bătea mingea pe maidan visa că va ajunge să joace la Steaua sau la Dinamo, orice fetiță care se învîrtea de zece ori peste cap pe bătătorul din spatele blocului (m-am numărat și eu printre ele) se visa o Nadia sau o Ecaterina Szabo. În general, în sport, dacă aveai ceva talent și mult mai multă ambiție, chiar puteai să reușești să faci performanță și să-ți depășești într-un fel condiția, mai ales dacă proveneai dintr-o familie săracă. Teoretic, era o șansă pe care regimul o acorda tuturor tinerilor. De ce? Pentru că atunci cînd dai din mîini și din picioare, cînd te concentrezi cum să obții un timp bun sau cum să te conformezi unei tactici de joc, mintea deja îți este ocupată, nu-ți mai vin alte idei. Sau chiar dacă îți vin, timpul e limitat – antrenamente, cîntar, competiții, titluri, totul conform unei discipline, nu mai ai timp de loisir, de întrebări existențiale de tipul „De ce eu?“, „De ce aici?“, „În ce lume trăiesc, de fapt?“. Urmezi programul. Iar programul în sine convenea de minune regimului, chiar dacă în timpul programului nu se întîmpla mai nimic demn de luat în seamă. Programul poate fi controlat, omul în afara programului, nu. Dacă unii încă se mai întreabă de ce aveam rezultate sportive notorii în timpul regimului comunist și acum nu mai avem, răspunsul e foarte simplu. Le aveam în lipsă de altceva. Era o compensație pentru multe alte lucruri la care nu aveam acces. De ce Simona Halep a devenit nr. 1 mondial? Ei bine, asta nu mai ține de nici un regim politic, de nici o lipsă, ține doar, dincolo de talent, de disciplină și ambiție personală. Unii le au, alții nu.
Articol integral pe www.dilemaveche.ro