Într-o epocă nesigură, înconjuraţi de vecini mulţi şi puternici, dar şi de pretendenţi dornici de mărire în intoriorul ţării, voievozii români nu s-au apărat doar cu spada, ci şi cu ajutorul unor adevărate servicii de spionaj şi informaţii organizate în secret.
Veacurile Evului Mediu erau nesigure chiar şi pentru cei mai puternici oameni ai momentului. Pe lângă bolile fără leac, viaţa suveranului putea fi scurtată de pumnalul sau otrava asasinilor sau, mai rău, de comploturile pretendenţilor la tron.
Dacă în regate precum Franţa sau Anglia succesiunea la tron era aparent destul de bine statuată prin celebra lege salică, care oferea dreptul la tron doar urmaşilor legitimi pe linia masculină a suveranului, în Ţările Române, o lege a succesiuni permisivă permitea inclusiv bastarzilor să emită pretenţii la domnie. Tocmai din această cauză, zilele voievozilor români erau pline de greutăţi şi lupte continue, fie cu puternicii monarhi polonezi sau maghiari care doreau acapararea bogatelor principate româneşti, fie cu tăvălugul turcesc, dar mai ales cu hoardele de pretendenţi la tron, sprijiniţi în funcţie de interes de o un grup de boieri sau altul.
În aceste condiţii, voievozii de multe ori s-au apărat cu spada, dar cel mai adesea au reuşit să supravieţuiască nu datorită vitejiei, ci mai ales a unui sistem de spionaj şi contraspionaj bine pus la punct. Oameni năimiţi, plătiţi cu bani grei şi foarte credincioşi, mergeau sub masca solilor sau chiar a ciobanilor şi hoţilor prin ţările vecine sau chiar la Instambul pentru a furniza informaţii preţioase, cu privire la eventualii pretendenţi, comploturi boiereşti sau chiar invazii militare. Este o istorie puţin cunoscută a principatelor române.
Articolul integral pe Adevarul.ro
Citește și: {loadposition articlescategoryload}