”Românul s-a născut poet” este o zicală românească, iar a face haz de necaz este o caracteristică a poporului nostru. Toate acestea se potrivesc de minune lui Laurențiu Costin, un pășcănean ce a ales să își exprime într-un mod poetic și ironic nemulțumirile față de modul în care este administrat municipiul Pașcani.
Acesta a postat pe o rețea de socializare o poezie, nu tocmai scurtă, în care ilustrează problemele și situațiile pe care pășcănenii le înfruntă zi de zi ,”că noi trăim într-un oraș blamat”.
Pășcăneanul susține faptul că trăim în orașul nebuniei, într-un oraș care nu mai are nicio scăpare de a ieși din acest impas. Sentimentele sale sunt de dezamăgire, de continuă încercare de avea o reusită ”operație” asupra acestui loc infestat de mândrie, de nedreptate. “Noi ne-am cedat resursele de apă/ și-am protestat, formal, la o agapă/ cu mici și bere doar la festival”, reprezintă acum doar o modalitate de a încerca să-şi exprime nemulţumirea.
Este alertat de faptul că oamenii se conformează cu orice tip de situație, şi că pot fi atât de uşor manipulaţi, iar cu ” O altă sărbătoare/ Și va mai fi un alt nou festival / Noi vom uita de tot ce azi ne doare”.
Despre Pașcani și pășcaneni
Suntem actorii unui vis ciudat
și nu realizăm că e o dramă
că noi trăim într-un oraș blamat
în care fericirea e o șalmă.
Nu mai avem puterea de- a învăța
cum să salvăm orașul de redoare,
Suntem prea ocupați de-a solvata
cu munții deznădejdii ce ne doare.
Suntem părtași l-al nostru abcedat,
Ne-ascundem proveniența sub ilic
că ne-am născut într-un oraș ciudat
în care nu se-ntamplă chiar nimic.
A mai făcut-o altul în trecut
ce-a renegat a sa comunitate
și ne-a pictat în scrieri, abătut,
drept un cătun bolnav de lașitate.
Ori, nu am fost așa la început
Istoria e cea care confirmă
că în vagoane nu au încăput
țăranii vinovați fără de vină.
Ce a rămas din spiritul rebel
ce s-a născut din solidaritate
și-a definit Pașcani-ul drept șrapnel,
orașul mic ce-a împrăștiat dreptate?
E timpul azi să-l ducem la spital
să-l invadăm cu a dreptății rază,
să-l operăm de tot ce e mortal
să-i implantăm o nouă anastază.
Nu mă-ntrebați acum ce e stricat,
Voi înșivă cu-a voastră analiză
puteți afla, luând tot la puricat
de ce Pașcani-ul nostru e în criză.
Avem exemple prinse într-un rând
Un colier ce gâtul azi ni-l frânge
și noi ne sufocăm tot acceptând
prostia ce în viață se răsfrânge.
Noi ne-am cedat resursele de apă
cu pompe, instalații într-un val
și-am protestat, formal, la o agapă
cu mici și bere doar la festival.
Orașul este plin de asistați
mult prea bolnavi de boli închipuite
cu promisiuni și visuri îmbuibați
și cu scutiri de muncă, arvonite.
Dar au legal puterea de-a vota
cu cei cu care punga le-o indică
Nu îndrăznesc în cor a abdica
Că își vor pierde punga, le e frică.
Ne plânge Ștefan cu oxid de bronz
gândind c-a sa Lumină e trucată
de o ecvestră plină de gablonz
mult prea murdară și etern pătată.
Paragina se-ntinde pe clădiri
ce s-au născut în anii de legendă
și care în prezentul ce-l respiri
este motiv de tainică pretendă.
Palatul e simbolul sângerând,
pansat de a’ notarilor comiții
Și tot orașul vede vrând, nevrând,
Terenul ce dispare-n achiziții.
Rămâne-un parc grotesc cicatrizat
de un chirurg ce a greșit proiectul
și-n locul unui verde minunat
asfaltului i-a dedicat respectul.
Orașul ăsta tremură în jind,
E-un pacient cu vene găunoase
drept peticite străzi ce se întind
să ne adune-n blocuri, vile, case.
Dar nu avem prilej de-a ne afla
într-o selectă, caldă adunare
la un spectacol ce ne-ar insufla
iubirea de a teatrului splendoare.
Noi nu dorim s-avem ce n-am avut,
ce alții denumesc normalitate,
să ne fixăm culturii azimut
o sală de spectacol plină-n toate.
E-atat de simplă fada promenadă,
e un ritual al serilor ce vin
când oamenii cuprinși de bufonadă
se plimbă în ritualul cabotin.
Sunt prea săraci în tainice dorințe
Nu își doresc concerte și lansări
Nici n-ar putea, că… spartul de semințe
nu se împacă cu ale artei stări.
Dar vine vremea când ne-nvingem starea
și anual redevenim alerți
Redecorăm Pașcani-ul în culoarea
unei mulțimi avide după sperț.
Și vin artiști să cânte fără voce,
prezentatori ce-aruncă-n pășcaneni
cu invective și cu-un ritm veloce
ne-ndeamnă s-a preciem a’ lor pomeni.
Nu mai contează că și-au luat tainul
pentru a lor prestanță la minut
din civic cont, dar ăsta e destinul:
să tot plătim un vid de conținut.
Ne mor părinții cu o frică-n spate
că nu vor prinde-un petec de pământ…
Un loc de veci e azi absurditate
într-un oraș si-a lui așezământ.
Avem o catedrală cam flămândă
De zeci de ani consumă fonduri mii
Dar zidurile sale-s încă-n pândă
Ascunse de privirea celor vii.
A noastra bibliotecă are-n bolți
Crevașe sub a timpului regie
Dar cine mai citește astăzi cărți?
Așa că rânduim… să nu mai fie!
Țăranii stau cu marfa pe trotuar
Tarabele-și deplâng singurătatea
Un singur personaj-n acest bazar
e cel ce ne impune cantitatea.
De vrei să-ți vinzi recolta din pridvor
îți trebuie hârtii și aprobare
din primăria fără de sector
și fără șef pe-o speță care doare.
Putem atinge a’ schimbării fonduri
Ce Uniunea le oferă-n dar
Dar primăria-i plină ochi de ponduri
ce de-o străină limbă n-au habar.
Concursuri sunt, c-așai obliga legea
să afișeze-al postului barem,
Dar rezultatu-i văr cu Nichipercea
ce va dormi cu alții în tandem.
Și vina pentru toate amintite
nu stă într-o eșarfă, drept simbol
a unor funcții ce-s pe veci sortite
unor actori ce joac-același rol.
Noi suntem cei bolnavi de-absurditate,
că trecem peste toate fără păs,
că nu avem curaj de-afinitate
cu-acel dorit al noului răspăs.
Dar vom mai prinde o altă sărbătoare
Și va mai fi un alt nou festival
Noi vom uita de tot ce azi ne doare
murind încet l-al nepasării bal.
