Cele două statui ale lui Gheorghe Hagi din incinta sălii de conferințe de la „Academia Hagi” au ceva înfricoșător în ele: automat, gândul te duce la strigătul aproape disperat al lui Hagi din 1998 – acel „Ar trebui să ne faceți statuie!” rostit într-un moment în care căpitanul „tricolorilor” prezicea, aproape profetic, căderea în neant a fotbalului românesc. În plus, e un sentiment tare ciudat să vorbești cu Gheorghe Hagi într-un astfel de spațiu, flancat de cei doi „idoli” din bronz. Hagi pare să fi coborât însă de pe soclul statuii pe care unii s-au grăbit să i-o ridice și trudește în prezent la proiectul său de suflet: o academie de fotbal care – în timp și prin metode deopotrivă lăudate și contestate – a cizelat niște jucători care, de bine de rău, au reușit să califice România – după o pauză de 7 ani – la un turneu final de fotbal. Același Hagi ne avertizează, totuși: adevăratele rezultate se vor vedea, hăt, abia peste 100 de ani. O sută de ani? Aproape o eternitate. Dar adevărații microbiști știu că ratarea, și nu golul, reprezintă de fapt esența fotbalului. Pentru că fotbalul este, în primul rând,
» Citește continuarea pe pagina autorului