Scrisul celui care traversează tărâmul suferinței și-al dezolării supreme are un sunet inconfundabil, pe care, oricât de priceput, scrisul cuiva ferit de marile-ncercări ale vieții nu-l poate reda.
Gabriel Liiceanu © Emanuel TânjalăFoto: Arhiva personala
Dacă veți deschide cartea Alexandrei Furnea, Jurnalul lui 66. Noaptea în care am ars, veți vedea cum scrie cineva care a cunoscut arderea de viu și, apoi, felul în care focul i-a redesenat trupul, rămânând în viscere, imposibil de stins sau de alungat, de vreme ce, în final, el se ascunde într-un depozit de amintiri pentru tot restul vieții.
„Trupul omenesc nu e făcut să simtă ceva atât de groaznic. (…) Plâng și sângerez, complet goală, goală de piele, goală de tot ce e omenesc în mine. (…)
Mâna dreaptă s-a umflat atât de tare, încât au tăiat-o pe mijloc ca să nu crape de la sine. E despicată de o incizie adâncă prin care se ițesc, fragile, tendoanele albe. Pe antebraț și pe braț nu mai am piele deloc. Îmi văd carnea roșiatică. Lucioasă. Întorc capul. Umărul stâng pare creația unui sculptor nebun. E scobit, diform, de parcă focul ar fi mușcat din el ca să-și astâmpere foamea.
» Citește continuarea pe pagina autorului