În secolul al XVII-lea, mulți copii din orașele europene industrializate și poluate sufereau de o boală stranie, care le deforma trupurile: picioarele li se strâmbau, genunchii se loveau la mers, oasele moi îi făceau să se încline, iar creșterea în înălțime era vizibil afectată. Medicii o numeau rachitis (din greacă rachis – coloană vertebrală – rahitism), dar cauza rămânea pentru ei un mister. Abia în 1824, un medic polonez, Jędrzej Śniadecki, a observat un fapt revoluționar. Și anume, copiii din Varșovia sufereau de rahitism, spre deosebire de cei din zonele rurale, care își petreceau mult timp în aer liber și care erau sănătoși. Prin urmare, Śniadecki a emis o idee ce avea să schimbe pentru totdeauna medicina: soarele prevenea boala. Nu l-a luat nimeni în serios, dar Jędrzej Śniadecki avea să devină prima persoană care a făcut legătura între rahitism și lipsa luminii solare, cu un secol înainte ca știința să o demonstreze.
În 1919, biochimistul german Kurt Huldschinsky a venit și el cu o realizare în urma unui experiment. Patru copii rahitici expuși la lampi cu ultraviolete (UV) își refăceau oasele. Era prima dovadă că lumina vindecă. Dar ce anume din lumină vindeca? Lămpile UV au simulat efectul Soarelui,
» Citește continuarea pe pagina autorului
