În anii 1950, psihologul britanic John Bowlby (1907–1990) a schimbat considerabil felul în care înțelegem dezvoltarea umană. Observând copiii separați de părinți în timpul războiului, Bowlby a remarcat faptul că reacțiile lor la pierdere nu erau simple proteste emoționale, ci răspunsuri ale unui sistem biologic menit să mențină apropierea de figurile de îngrijire. A numit acest sistem atașament, iar teoria lui avea să devină una dintre cele mai influente în psihologia modernă.
Pentru Bowlby, atașamentul nu era un comportament învățat, ci un mecanism înnăscut, la fel de fundamental ca respirația. Copiii care trăiesc în relații stabile și predictibile dezvoltă ceea ce cercetătorii numesc atașament sigur, o bază emoțională care le permite să exploreze lumea cu încredere. Ideea contrazicea teoriile dominante ale epocii, care considerau relațiile timpurii drept secundare față de instincte sau nevoi biologice.
În anii 1960, colaborarea cu psihologul american Mary Ainsworth a consolidat și mai mult teoria. Studiile ei din Uganda și Baltimore au dus la dezvoltarea procedurii „Strange Situation”, care evalua modul în care copiii reacționau la separarea și revenirea mamei. Ainsworth a identificat trei tipare principale: atașament sigur, evitant și anxios-ambivalent, fiecare reflectând felul în care copilul a învățat să interpreteze disponibilitatea emoțională a îngrijitorului.
» Citește continuarea pe pagina autorului
