Suie pretutindeni pe scena exprimărilor libere, în teatrul vorbăriilor civice, de parc-a dispărut decența oricărei minime abțineri de sine, tot felul de flecari. Care, auzi domle, își permit să cârtească fățiș împotriva acestui atât de nobil și preafrumos act al militarizării (ba chiar și a supra- și para-militarizării) patriei. Fraieri! Moftangii! Mocofani! Drept e că niște de-ald-ăștia erau ceva mai numeroși cu vreun an-doi-trei marș înapoi, rărindu-se progresiv, sigur și definitiv. Și precis vor dispărea ca potârnichile cu toții, ori vor schelălăii și ascunde-n cotețe ca potăile când încep a răpăii kalașnicoiele soldaților noștri în exerciții de tragere peste dealuri. De-altminteri după exemplul rokărilor și panchiștilor muzicanți din anii ’90, aceia care urlau sus și tare împotriva politicii și politicienilor (deci implicit contra statului și a siguranței naționale), pentru ca să-și modifice radical atitudinea, + textele aferente, după ce și-au dat seama că banii și celebritatea lor stau la îndemâna agenturilor de stat care ori le dau lor piețe de muncă, public și mălai de-onorar, ori pa și pusi, țuț/canci.
De fapt, dinăștia îndrăzneau a mai fi pripășiți ca neghinile-n holde chiar și pe vremea tov. Ceaușescu Nicolae, care scriind pe garduri însă liniștindu-se după o bătaie soră cu extracția manuală de dinți sănătoși și unghii curate,
» Citește continuarea pe pagina autorului
