Viaţa a circa 500 de ieşeni depinde de o complicată procedură medicală: dializa. La vârsta de 66 de ani, Ioan Mihăilă are deja „la activ“ peste 2.500 de ore de dializă, timp în care sângele său a ieşit efectiv din corp, fiind curăţat într-un aparat din salon, după care a revenit înapoi în venele sale. Cum vede nea Ioan viaţa de dependent de aparat? Cât de dependent este de familie, dar şi de medici. Ce noi facilităţi au acum dializaţii, faţă de acum câţiva ani, când nu puteau pleca nicăieri din oraş?
În Iaşi există aproximativ 500 de oameni a căror viaţă este posibilă doar datorită şedinţelor de dializă. Asta pentru că rinichii lor nu mai funcţionează corespunzător. De trei ori pe săptâmână, timp de patru sau cinci ore, pacienţii îşi pun viaţa din afara spitalului pe pauză şi aşteaptă ca aparatele să suplinească funcţia rinichiului.
Greutăţile lui nea Ioan
Ioan Mihăilă are 66 de ani, iar de aproape cinci ani îşi împarte viaţa între casă şi salonul în care face dializă. Îşi aminteşte cu precizie ziua de 7 martie 2013 ca fiind acea zi în care a primit un altfel de mărţişor, „un cateter în gât“, după cum spune el, asta pentru că atunci când se iniţiază dializa de urgenţă, modalitatea prin care se face este printr-un cateter venos central. Nu îşi explică nici acum cum a ajuns în situaţia aceasta, şi nu ştie unde a greşit. Bănuieşte doar că la mijloc au stat greutăţile obişnuite ale vieţii, dar şi stresul, care, adunate în timp, l-au dus în toiul nopţii la spital. Acolo, în urma mai multor investigaţii, medicii i-au pus diagnosticul de insuficienţă renală cronică. „Am fost foarte abătut şi foarte aerian când am aflat. O asistentă mi-a zis că am vrut chiar să plec într-o noapte din spital. A fost foarte rău. Însă în timp m-am obişnuit, şedinţele de dializă le fac marţi, joi şi sâmbătă. Partea mai puţin plăcută este că sunt legat de patul respectiv, nu pot să fac o vizită, să stau o săptămână undeva“, povesteşte bărbatul, cu o oarecare resemnare în glas. Pacientul spune că toată această situaţie este salvată de soţia sa, care, atunci când este adusă în discuţie, devine „doamna mea“. În fiecare zi din cele trei pe săptămână când acesta trebuie să ajungă la dializă, ea are grijă ca totul să meargă bine, pregătindu-l pentru orele pe care le petrece în patul de spital. „Doamna mea îmi face pachetul la ora 15.20, la şi jumătate ies din casă şi mă întorc seara, la 21.00-21.30. Norocul meu este că stau foarte aproape, la distanţă de o staţie. Dializa efectivă durează patru ore şi zece minute, la care se adaugă timpul necesar pentru pregătire, dar şi durata drumului“, calculează acesta. În timpul celor patru ore, bărbatul spune că a învăţat să nu se plictisească şi se uită la televizor, ascultă muzică sau se uită la „un film bun“. Pentru că îşi petrece acolo mare parte din timp, cei nouă colegi de salon i-au devenit parte din familie, pentru că împart aproape totul. „În principiu, stai cam lângă aceiaşi oameni, în acelaşi salon, şi începi să îi cunoşti pe cei cu care împarţi salonul. Acum, noi cei din salon suntem o familie, împărţim totul între noi dacă avem ceva, o banană, un măr, orice“.
După 60 de ani, transplantul nu reprezintă o soluţie
Deşi s-a adus în discuţie posibilitatea unui transplant încă de când a fost depistată boala, medicii i-au recomandat bărbatului să continue cu şedinţele de dializă pentru restul vieţii, pentru că după vârsta de 60 de ani riscurile sunt mai mari. „Nici nu m-am înscris pe lista de aşteptare, pentru că doamna mea a vorbit cu mai mulţi medici care au spus că e mai bine ca la vârsta asta să fac dializă. Acum m-am obişnuit, reuşesc să mai fac şi alte lucruri în afara dializei, mergem la cafea, mergem în oraş la cumpărături, doamna mă sprijină în tot ceea ce fac şi are grijă ca totul să meargă bine“, precizează bărbatul. Spune mereu că dializa este „un rău necesar“, mai ales atunci când îşi aminteşte că de curând a fost plecat din ţară şi din această cauză nu a făcut una dintre şedinţe. „De obicei fac şedinţele marţi, joi şi sâmbătă, însă atunci am făcut vineri şi m-am întors marţi seara, iar şedinţa am recuperat-o miercuri dimineaţă. O singură şedinţă am sărit şi mi-a fost foarte rău, ştiu că viaţa e pusă în pericol dacă nu faci o şedinţă. Nu mai sar niciodată peste“, spune bărbatul foarte convins.
Trei centre în Iaşi
Partea bună este că, în comparaţie cu acum zece sau 15 ani, în momentul de faţă există posibilitatea efectuării dializei „de vacanţă“, pentru a face şedinţele de dializă într-un alt centru faţă de cel în care pacientul face de obicei. „Există această posibilitate, însă trebuie ca totul să fie pregătit cu câteva luni înainte, pentru a găsi un centru de dializă care să aibă locuri libere cât mai aproape de locul în care vrei să ajungi. Până acum era foarte dificil să poţi pleca undeva fiind pe dializă, nu existau atât de multe centre, acum 15 ani exista un singur centru în tot judeţul“, a explicat dr. Ionuţ Nistor, medic primar nefrolog şi purtător de cuvânt al unităţii medicale.
În Iaşi există trei centre unde se pot face şedinţe de dializă, în Păcurari şi Copou, iar cel de-al treilea este chiar la Spitalul Clinic „Dr. C.I. Parhon“, aici iniţiindu-se toate procedurile de dializă. „La noi la spital se decide această iniţiere a dializei, printr-o comisie medicală, după care se efectuează primele şase şedinţe. După acestea, comisia decide că pacientul necesită includerea în programul de dializă, apoi este direcţionat către unul din centrele cele mai apropiate de domiciliu sau în funcţie de locurile libere“, a mai completat medicul ieşean.