70 de ani au trecut de la încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, de la finalul luptelor în care eroii români au murit pe câmpul de luptă sau în lagăre. Unii dintre ei s-au reîntors acasă cu „demonii” războiului în suflete. Încă mai sunt printre noi câţiva veterani, extrem de puţini, care pot şi acceptă să vorbească despre atrocităţile pe care le-au trăit. Pe unul dintre ei l-am întâlnit în apropiere de Iaşi. A luptat în bătăile Katiuşelor, pentru ca apoi să ajungă timp de patru ani sclav în lagărele sovietice.

La câţiva kilometri de Palatului lui Cuza de la Ruginoasa, în satul Vascani, am avut o întâlnire cu istoria… la propriu. Al Doilea Război Mondial este încă viu în memoria multora, însă mai mult în a celor care au participat direct, au fost pe câmpurile de luptă, mai întâi din Est şi apoi din Vest. Militari cu experienţă sau oameni simpli au luptat împotriva marilor puteri, aducând glorie României şi împlinind visul întregii ţări; o generaţie care a sacrificat peste 800.000 de militari, morţi, răniţi sau dispăruţi; o generaţie care a sacrificat deopotrivă şi familiile militarilor, părinţi, soţii, copii, totul pentru idealul tuturor, cel de reîntregire a neamului, de revenire la vechile graniţe ale ţării, trunchiate la câţiva ani după Primul Război Mondial. Puţini sunt cei care s-au întors acasă la finalul luptelor, mult mai puţini sunt cei care încă sunt printre noi, la 70 de ani de la încheierea războiului. Dacă ne gândim la cei care mai au puterea (fizică) de a vorbi despre drama pe care au trăit-o, numărul scade dramatic.

 Dar, nu ne dorim să ţinem o lecţie de istorie, paginile fiind nenumărate în acest sens, ci să aducem un omagiu veteranilor, familiilor acestora şi ostaşilor care şi-au pierdut viaţa sau au lăsat o parte din ei pe câmpul de luptă ori în lagărele sovietice.

 „Aveam un unchi care a fost mulţi ani prizonier în Siberia, după lupta de la Cotul Donului. Nu mai trăieşte, din păcate. Nici când era în viaţă nu povestea prea mult despre ceea ce a trăit în lagărele din Rusia… Singurele momente care au stat dovadă a dramei pe care trăit-o acolo sunt cele în care vedea peşti sau doar auzea cuvântul peşte. Atunci începea să plângă şi devenea foarte agitat. Într-un astfel de moment ne-a povestit soţia lui – nu el! – că unchiul meu retrăieşte anii din Rusia, când prindea peştele şi îl mânca doar crud. Era singura mâncare pe care o avea şi pe asta nu în fiecare zi. Stafiile războiului l-au urmat tot restul vieţii!”, îşi aminteşte Ioan, un bărbat din comuna ieşeană Vînători. Această amintire, ca şi cele ale veteranilor care sunt încă printre noi, merită să fie spuse şi să fie cunoscute ca moştenire rămasă de la strămoşii noştri.

 De la lucrul pământului în bătăile katiuşelor

 În Vascani i-am întâlnit pe moş Ilie şi pe soţia lui, unii dintre ultimii oameni care pot arăta dualitatea războiului – pe de o parte, bucuria de a contribui la împlinirea unui ideal naţional, şi, pe de altă parte, tragedia. La 93 de ani, moş Ilie îşi aminteşte cu emoţie, voce tremurândă şi lacrimi în ochi, dar şi cu bucurie că poate povesti cum a fost şi el o parte din istoria ţării pe care o iubeşte atât de mult încât şi-ar fi dat viaţa pentru ea. Avea 20 de ani când a lăsat în urmă lucrul pământului, părinţii, rudele şi prietenii pentru a lupta alături de „fraţii” săi. 

„Când am intrat la început pe front, ne-au băgat pe toţi într-o odaie… ne-am rezemat toţi pe raniţe, dar pe la 11.00-12.00 noaptea ne-au zis să ne luăm doar sacul de merinde şi să mergem. Era senin, la zorii zilei se vedea până departe. Atunci, zice unul Uite! Vezi? Acolo, pe dealurile alea sunt ruşii! Dar, altul de lângă mine zice Măi, nu fi prost, uite ruşii sunt la o azvârlitură de băţ! Dacă zvârli cu piatra, ajungi la dânşii! Dimineaţă a început mai întâi artileria rusească şi peste zi a început un atac mare. Ne striga comandantul Lăsaţi pe fiecare pe socoteala lui! Când a început a bate Katiuşa (aruncătoarele de proiectile reactive folosite pentru prima dată de armata sovietică în cel de-al Doilea Război Mondial – n.r.)… nu mai ştiai ce era… sărea pământul, nu mai văzusem aşa ceva… Parcă ploua cu gloanţe!”, începe să povestească moş Ilie.

 Apoi, a ajuns pe frontul de la Stânca Roznovanu (judeţul Iaşi), unde a trăit o adevărată dramă, văzându-şi camarazii cum cad unul câte unul în faţa atacului rusesc. „Acolo, la Stânca Roznovanu, era un castel mare al unui prinţ. Cine ajungea primul îl ocupa şi am fost noi. Dar, când au venit ruşii, au găurit gardul de piatră, au băgat tunurile şi au început a trage. Nu se mai ştia ce era! Din compania a şasea de 250 de oameni, au rămas numai 6! Numai şase…”, spune vizibil emoţionat moş Ilie.

  După un moment de tăcere, ca şi cum ar fi fost unul comemorativ pentru vitejii lângă care a luptat, continuă: „Au fost momente grele…” şi din nou, tăcere.

 Îşi aminteşte apoi de localitatea de peste Prut Zahorna, unde când au ajuns „era o moarte îngrozitoare”. 

 „Au venit nemţii ca din film cu saci de grenade şi ne spuneau să nu le dăm până nu ne zic ei când. Ruşii au început atacul la baionetă. Eh, acolo era pe viaţă şi pe moarte. Era rus contra român şi băgau unul în altul baionetele. Pentru ce au murit aceştia? Aşa era viaţa…”,continuă moş Ilie despre lupta de la Zahorna, ultimele cuvinte reprezentând, poate, o referire la întregul război, la români şi inamici, deopotrivă.

 Eternul joc al vieţii şi morţii

 Chiar dacă a fost un pion pe tabla de şah a războiului, având moartea tot timpul lângă el, moş Ilie a fost impresionat şi încă resimte amalgamul de sentimente pe care le-a trăit când a văzut cum un camarad de arme a ucis o santinelă care îi ţinea prizonieri.

  „Când am ajuns pe la Jijia, era o pădure în care am intrat. Noaptea s-au retras toţi, numai plutonul nostru a rămas izolat. Dimineaţă am auzit că acolo sunt ruşi. Ne-au prins şi băgat într-o casă. Unul dintre noi, Iura, s-a dat lângă fereastră, la care lipsea geamul, unde stătea santinela. El zice măi, fraţilor, Ivan îşi doarme somnulmorţii.Ia fiţi atenţi să mă ţineţi un pic, să văd, poate putem scăpa de aici. A pus un genunchi pe pervaz şi i-a băgat în piept cuţitul sau ce avea la el ascuns în gambieră, că nu i-au găsit nimic la percheziţie… Santinela a căzut la pământ, Iuri a sărit pe capul lui şi i l-a sfărâmat. L-a omorât!”, istoriseşte cu groaza întipărită pe chip. Au scăpat, însă, doar pentru scurt timp, chiar dacă au îmbrăcat haine ruseşti, pe care le-au găsit uşor, pe câmpul de luptă.

{youtube}TRV1XqujPz8{/youtube}

citiți articolul integral pe www.ziarulevenimentul.ro

 Citește și: {loadposition articlescategoryload}