Merg de fix o oră pe un drum care mi-amintește de cum se duce timpul nostru: O bucată de timp tristă, anevoioasă, ți se pare imposibil să mergi mai departe, nu mai vezi capătul, vrei să te oprești și să o iei înapoi, te enervezi, înjuri pe oricine apuci, te-ntrebi cine te-a pus să faci asta, de ce n-ai ales altceva, poate altă cale, cât mai e până când o să fie bine?
Apoi, brusc, curge lin, bagi viteză, ești fericit, simți că zbori, vrei să nu se mai termine binele, de fapt chiar te feliciți că ai avut răbdare, începi să te uiți în stânga, în dreapta, să te bucuri de ce vezi, ai, ai ales, te gândești că e cel mai mișto lucru pe care l-ai făcut în ultima vreme, nu mai contează cât de rău o să fie mai încolo sau cât de rău a fost, e bine acum.
Și s-a terminat din nou asfaltul. E drumul de 70 de kilometri care leagă Tulcea de Chilia Veche, capătul uneia dintre lumile Deltei și ale României. Și singurul. Ca viața.
sursa foto: Andreea Pavel/ G4Media
A durat 2 ore jumate să ajung de la Tulcea în Chilia Veche.
» Citește continuarea pe pagina autorului