Pe 18 octombrie, se împlinesc 10 ani de la moartea Larisei, fetiţa de 8 ani din Iaşi abuzată sexual şi ucisă de un vecin minor. Crima a fost instrumentată în batjocură şi a provocat mai multe morţi decât drama în sine. „Adevărul” începe o campanie dedicată tragediei.
După un deceniu, mama copilei, distrusă de atâta supărare, plânge şi după morţii care nu sunt ai ei. Criminalul, eliberat pentru bună purtare, vrea să îşi refacă viaţă.
În cimitirul „Buna Vestire” din capitala Moldovei îşi duc somnul de veci mulţi dintre oamenii de seamă ai Iaşiului. Profesori, oameni de cultură sau conducători de altă dată stau deopotriva sub pătura pământie ce ne desparte de lumea de dincolo. Mormântul Larisei Chelaru e la parcela numărul 7, aproape de intrarea din cimitir. La zece metri de bucata de pământ, se odihneşte şi tatăl ei, Constantin. Plecaţi demult de pe lumea aceasta, în spatele dispariţiei celor doi, rănile sunt încă sângerânde. Moartea Larisei şi a tatălui său, om simplu, de la ţară, ascunde în spate o poveste cum mintea umană nu este în stare să conceapă. I s-a spus „Cazul Larisa”. A ţinut milioane de români cu sufletul la gură. A schimbat legi. A dat jos oameni din Poliţie. Dar, mai ales, a schimbat destine. Aceasta este povestea Larisei, fetiţa a cărui nume stârneşte şi astăzi emoţii.
Cadavrul, găsit după două luni
Pe 18 octombrie 2005 România afla pentru prima dată de Larisa. La televizor apărea fotografia unei şcolăriţe de opt ani îmbrăcată în uniformă. Liliana şi Constantin Chelaru implorau prin intermediul jurnaliştilor ca oricine ştie ceva despre îngerul lor să îi ajute să îl găsească. Poliţiştii încep timid operaţiunile de căutare trecând de mai multe ori prin locul în care, aveau să afle ulterior, era ascuns cadavrul Larisei. Zilele trec, disperarea părinţilor se transformă în paroxism. Larisa e de negăsit. Un caz de dispariţie, cum mai fuseseră alte câteva mii până atunci, se tranformă pe nesimţite într-o suspiciune de omor. De la Bucureşti vin ajutoare, întreaga Poliţie ieşeană, într-un cor al neputinţei şi lipsei de profesionalism, îşi dovedeşte incompetenţa pe zi ce trece. Larisa e de negăsit. Un taximetrist află de la televizor că este suspect în dispariţia fetei şi îşi pune ştreangul în gât. Prima victimă colaterală e trecută pe răboj. După două luni, un vecin simte un miros greu într-o ghenă din faţă blocului familiei Chelaru. Trupul micuţei Larisa era înghesuit într-o cutie de carton. Misterioasă dispariţie se transformă oficial în omor. În scurt timp, anchetatorii aveau să aibe şi chipul celui care îi curmase viaţa Larisei.
Se numea Robert Ciobanu şi la vremea respectivă avea 17 ani. După lungi interogatorii băiatul recunoaşte fapta, detaliază că a abuzat-o sexual pe copilă după care, din panică, a omorât-o. E reţinut şi trimis în judecată în timp ce întreaga echipă a Poliţiei care s-a ocupat de caz, de la şeful de atunci, Gheorghe Plai, e decapitată de ministrul Vasile Blaga. În timpul procesului lui Robert Ciobanu avocaţii acestuia cer ca adolescentul să primească jumătate de pedeapsă. Prezent la instanţă, Constantin Chelaru pleacă furios de la Tribunalul Iaşi. Nu concepea ca vecinul ce îi răpise pentru întotdeauna de la piept fetiţa să scape cu doar câţiva ani de puşcărie. Deznădăjduit, bărbatul este cuprins de gânduri negre şi decide să îşi pună capăt zilelor.
A doua victimă colaterală e trecută şi ea pe răboj. Robert Ciobanu primeşte 20 de ani de închisoare. Ajunge în puşcărie şi începe să deseneze îngeri şi demoni. Se îndreaptă spre credinţă cu speranţa că, odată, îşi va putea reface viaţa. În 2014, mai devreme decât se aştepta, speranţa devine realitate. Codul Penal se schimbă iar cei 20 de ani de închisoare se transformă în 15 ani de detenţie într-un centru de minori. Robert ajunge la Tichileşti, în judeţul Brăila, de unde este eliberat în toamna anului trecut pentru bună purtare. După nouă ani. În familia Chelaru din Lunca Cetăţuii chipul Larisei încă mai scormonea visele mamei şi al fratelui. După zece ani Călăul Larisei Chelaru, Robert Ciobanu, şi victimele pe care le-a lăsat pustiite după ce a ucis-o pe fetiţa de opt ani locuiesc şi acum în acelaşi sat.
La marginea Iaşului, în Lunca Cetăţuii, cele două familii a căror viaţă a alunecat pe alt drum după moartea copilei stau doar la doi-trei kilometri distanţă. Lui Robert, eliberat toamna anului trecut, îi este interzis să treacă strada principală spre blocuri, în zona în care s-a petrecut crima. Lilianei, mama şcolăriţei abuzată sexual şi apoi omorâtă, îi este dat să coboare zilnic aceleaşi scări urâcioase care duc spre boxa în care ucigaşul a ascuns trupul fetiţei. Robert începe să facă paşi timizi spre o viaţă normală. Liliana nu mai cunoaşte sensul vieţii de când fiica sa s-a pierdut, neputincioasă, în mâinile vecinului pe care îl cunoştea de o viaţă.
Mama Larisei nu suportă moartea. După zece ani de la evenimentul care i-a transformat complet viaţa, Liliana se întristează şi plânge de fiecare dată când aude că cineva a murit. Joi după-amiaza, când am mers să stabilim interviul pentru textul de faţă, ieşeanca pregătea o tocana de legume şi asculta ştirile de la televizor. Vestea că Paula Iacob a murit şi că urmează să fie înmormântată îi dădea o stare de nelinişte cu care a învăţat să convieţuiască din toamna lui 2005. Liliana Chelaru plânge de fiecare dată când aude că undeva, cineva necunoscut a murit. „Nu mai pot să aud sau să văd astfel de noutăţi pentru că mă tulbură, îmi fac foarte rău, plâng şi iar am nevoie de ajutor şi iar ajung la psiholog”, spune necăjită femeia. „Oamenii vin şi îmi spun ce mai face Robert şi mie mi se pune un nod în gât” Mama Larisei mărturiseşte că aceşti zece ani, de la dispariţia copilei şi a soţului ei, au trecut anevoios din cauza întrebărilor care au apărut în mod repetat şi pentru care nimeni nu i-a dat un răspuns. Liliana Chelaru nu ştie de ce tocmai fiica ei a fost victima unui act atât de barbar şi nici de ce soţul ei, Constantin, a căzut în plasa deznădejdii şi şi-a pus capăt zilelor.
La fel cum nu are răspuns nici pentru motivul pentru care Robert a ieşit din închisoare şi-şi poate reface viaţa liniştit, în timp ce ea poate, cel mult, să aprindă câte o lumânare la două cruci înnegrite de timp. Mama Larisei nu mai vrea să-şi amintească de iarna aceea în care familia i s-a înjumătăţit şi la data stabilită propriu-zis pentru interviu nu ne-a mai deschis uşa. Nu poate să mai treacă încă o dată, după atâtea alte ori în care rememorarea evenimentelor a lăsat-o într-o mare de lacrimi, prin istoria care i-a curmat viaţa îngeraşului ei blond. „Pentru mine acum nu este de vină doar făptaşul.
Sunt de vină şi cei care l-au eliberat după fapta comisă. În plus, s-a dus şi soţul şi nici băiatul nu se simte bine, nici eu nu mă simt bine şi ne este destul de greu. Îmi face rău să aud că el se integrează. Oamenii vin şi îmi spun ce mai face Robert şi mie mi se pune un nod în gât şi-mi vine să sar la ei”, arată Liliana. „El îşi reface viaţa şi noi am pierdut ce aveam mai drag” Peste mama Larisei timpul a trecut fără să vindece trauma. Liliana, care în imaginile de atunci apare sfâşiată de durere, a învăţat acum să poarte zilnic durerea aceea, ca pe nişte haine de plumb de care nu poate scăpa. Spune că a avut şansa unor oameni buni care i-au fost alături şi a lui Dumnezeu care a vegheat-o întotdeuna şi a ajutat-o să mai facă un pas către o altă zi. Tot Cel de sus a lucrat prin preoţii la care a mers şi a îndepărtat-o de gândurile urâte care au încercat-o o vreme. Disperarea o împingea şi pe ea către fapte necugetate, la fel cum s-a întâmplat şi cu tatăl Larisei, dar Liliana a avut tăria şi credinţa de a-şi purta crucea mai departe.
Cititi articolul integral pe www.adevarul.ro
Citește și: {loadposition articlescategoryload}