Dorința de cunoaștere se înalță cu fiecare întâlnire; omul dezvăluie, cu adevărat, doar atunci când înțelege…
Iată mărturiile unora care au învățat, în condiții dincolo de obișnuit, să furnizeze informații pe cât de reale, pe atât de folositoare…
Ceahlăul nu este doar munte, se referă și la măreție, cutezanță, poezie, Natură; cel mai des menționat de scriitori/prozatori/poeți/în lucrări literare/semnate de geografi sau istorici/, situat în grupa centrală a „Carpaților Orientali” (ocupând o suprafață de 289 km2), cu o trăsătură a climatului care se referă la schimbarea, neașteptată, a vremii, nu se preface, opune „rezistență” numai dacă îi este refuzată sinceritatea binevoitoare…
Eu unul am urcat, părăsind staţiunea Durău, traversând, pe traseul „cruce albastră” (în legătură cu alt traseu), o porțiune de șosea, o potecă de deasupra pârtiei de schi („Poiana Soarelui”), îmbrățișam „monotonia” pajiștilor subalpine de păiuș (ierburi perene erbacee cu smocuri), întreruptă de „petele” florilor, avene (prăpastie circulară formată în roci calcaroase, în care se scurg, adesea, apele de suprafață) și ogașe (formațiune a eroziunii de adâncime neramificată, cursuri de apă temporare, cu dimensiuni mai mici decât cele ale unui torent)…
Drumul prin „Piciorul lui Bucur” nu m-a purtat către prea multe albii ale pâraielor pe care să mă văd nevoit a le traversa în „atacuri” frontale (cum se întâmpla, altădată, în alte locuri), dar m-am bucurat de ceva fire de apă, mai ales de pădurea de conifere presarată cu foioase; între 1990-1995, din cauza micşorării suprafeţei acoperite cu jneapăn şi a distrugerii platoului central prin campări excesive, debitul izvoarelor scăzuse semnificativ, unele dispărând complet, faptul contribuind la reducerea, considerabilă, a numărului de animale specifice zonei înalte);
Se spune că pe Ceahlău ar fi trăit, cândva, un neam de uriaşi, „popor de oameni grozav de înalţi şi de tari”; dar că, mai întâi, a dat în ei o molimă de s-au prăpădit bătrâni şi tineri; ar fi scăpat doi, o fată şi un băiat, care au început să ridice fiecare câte un turn, doar i-o vedea şi oamenii dinspre „Soare Răsare”; în ziua în care „codrul îşi schimbă faţa verde”, pereţii au trosnit, deopotrivă s-au prăbuşit nori de zloată şi de gheaţă/curmând orice viaţă pe tot cuprinsul muntelui/; „oamenii din vale” au zidit uriașilor mormânt de piatră, cinstindu-le amintirea (în fiecare an); turnului mai mare îi zice „Toaca”, celuilalt îi spune „Panaghia”[1]… Blocurile mari de stâncă înlătură trucajul cuvintelor și ideilor; „Răul” nu mai încape, gândurile negre se·luptă ca un puzzle flasc ale cărui piese, risipite, s–au deformat și destrămat, văzând cu ochii, în fața Naturii – „meșterul” care a modelat chipul pietrei și s-a întrecut pe sine…
În puncte de convergență (răspântii) ale mai multor trasee, semnele de marcaj, direcțiile de mers, timpul de parcurgere, mi-au lămurit, prin asociere, și gradul de dificultate – cel mediu presupune durata traseului între 4-8 ore, diferenţă de nivel de la 500 la 1.000 m, efort fizic susţinut pe anumite porţiuni, condiţie fizică bună…
Cățărarea s-a produs fără coardă, fără niciun alt mijloc de asigurare (evitasem elementele de siguranţă din apropiere/lanţuri, „mâini curente”/), m-am bazat, „confruntându-mă” doar cu o suprafață restrânsă, pe cunoștințe tehnice modeste (auto-asigurare), pe forma sportivă, pe concentrare…
[1]Panaghia (greacă: Παναγία, la feminin panágios, pan- + hágios, însemnînd Prea-sfântă) este un titlu acordat Maicii Domnului (cunoscut și sub forma Panayia sau Panagia; folosit în cazul unor exprimări asociate cu Maica Domnului în confesiunea ortodoxă) mai ales în Creștinismul Ortodox. Cea mai frumoasă poveste despre Panaghia ne-o dăruieşte Calistrat Hogaş /care a auzit-o, la rându-i, prin peregrinările sprin Munţii Neamţului/: „Soarele a văzut-o şi, de pe culmile cele mai de sus ale pământului, Panaghia a văzut pe Soare. Şi amândoi s-au îndrăgostit: şi ceasuri întregi se oprea soarele din calea lui în răscrucile cerurilor ca s-o privească, înfăşurând-o în razele sale. Şi până într-atâta s-a mărit ziua şi noaptea aşa de tare s-a micşorat, că, mai pe ce să-şi dea amurgul mâna cu zorile(…). Şi s-a tânguit noaptea lui Dumnezeu şi Dumnezeu s-a mâniat şi a pedepsit pe Soare să nu mai răsară de acum înainte decât îmbrobodit de neguri, spre a nu mai ispiti cu farmecul tinereţii sale sufletele slabe ale muritorilor şi nici să mai zădărnicească, după voia patimilor lui, cereştile şi neclintitele întocmiri de veacuri ale mâinilor sale. Panaghia se prefăcuse în stâncă. Se zice, însă, că inima ei nu s-a împietrit, că şi acum se îmbată, totuşi, de razele Soarelui, de strălucirea florilor, de lunecarea norilor pe aripile lor albe, de vânturile dulci şi mângâioase ale Răsăritului şi Apusului…