Corului bocitoarelor lipsindu-i un corifeu, m-am propus singur pentru acest job, dar am fost refuzat pe motiv că nu am studii de specialitate. Rănit în amorul propriu de lăutar după ureche, am dezertat imediat la inamic și, la mereu actuala întrebare „Șto delat’?“ („Ce-i de făcut?“, Vladimir Ilici Lenin, editura Dietz Nachf, Stuttgart, 1902), răspund, napoleonian: Continuez!
Țara se golește de oameni; corect! Nu pleacă persoanele care depind de bugetul de stat, ci persoanele de care depinde bugetul de stat; corect! Nu pleacă persoanele în vîrstă, bolnave sau incapabile, ci persoanele apte (și dornice!) de muncă și de procreere; corect! Economia țării crește mai repede ca multe altele, populația țării scade mai repede ca toate, cu excepția Siriei; corect! Angajatorii n-au pe cine angaja, armata n-are pe cine recruta, Finanțele n-au pe cine impozita, profesorii n-au cui preda, iar unele dintre cele mai bune afaceri le fac proprietarii de cimitire particulare; corect! Visul imensei majorități a celor care studiază, de la grădiniță pînă la master, este să plece afară („Păi, ce să facem aici, domnu’ Mihăiță?!“), iar asta îmi pare mai impresionant decît celelalte, că cifrele mai pot minți, păcăli sau manipula, dar visele – niciodată. GDP nominal, GDP (PPP), Gini, HDI și cîte-or mai fi, toate pot arăta foarte bine (apropo, HDI – Human Development Index – zice că România este „very high“, adică în cea mai bună categorie, alta mai bună nu există), iar ceea ce spun milioane de oameni ai acestei preafericite țări este: „Vreau să plec. Vreau să fug, vreau să mă rup, vreau să scap; vreau o viață“. Teoria mea sună așa: e foarte bine!
Primo: pentru angajați, pentru cei care-și vînd munca în schimbul banilor, părăsirea țării este o șansă extraordinară de a crește. Nu numai de a crește ca putere financiară, chit că toți cred asta („Mă duc să muncesc pe bani, nu pe semințe“), ci de a crește ca oameni, ca personalități umane, și știți de ce? Fiindcă România infantilizează. Da, e adevărat, și comunismul făcea același lucru, dar s-a terminat de mult, degeaba tot dăm vina pe el; România în sine este un sat mai mare, cu oameni (și lideri) rămași copii, care cresc la rîndul lor copii, că altceva nu știu să facă. O civilizație fundamental rurală, care maimuțărește comportamentele urbane, dar care nu și le-a însușit, care nu i-au devenit reflexe. Cînd se descriu pe sine, românii se alintă c-ar fi „toleranți“ și „descurcăreți“, dar priviți din afară se văd mai degrabă „sfioși“ și „neîncrezători“, însușiri tipice copiilor de grădiniță sau cîinilor ținuți în lanț, nu unor cetățeni planetari de mileniu trei. Și cum ar putea fi altfel? Modele parentale n-au, modele societale n-au, modele școlare – nici atît: în țara în care profesorul e considerat mai degrabă un babysitterdecît un maître à penser, cum ar putea elevul să învețe realmente ceva de la el? Sau măcar să-l ia în serios? La oraș mai e cum mai e, dar la sat e rău de tot, e comuna primitivă, scuzați calamburul; singura, dar absolut singura șansă a unui băiat de la țară e să plece undeva departe, la muncă grea – ceea ce și face, fără să citească texte din Dilema veche. Iar pentru o fată de la țară e mai bine să fie prostituată, cerșetoare sau hoață de buzunare la Paris decît să rămînă la ea-n sat, și vorbesc serios: intelectul unei hoațe este mult mai dezvoltat decît intelectul unei specialiste în prășitul cucuruzului. Dacă există o forță pe lume care din acești copii mari să scoată oameni, bărbați și femei, atunci doar migrația este acea forță. Din fericire, mirajul lui afară este irezistibil.
Articol integral pe www.dilemaveche.ro