Moartea face parte din viaţă. Apare uneori brusc, pe neaşteptate, în viaţa noastră, alteori se lasă anunţată precum în bolile terminale. Se presupune că noi, adulţii, avem capacitatea de a înţelege şi a accepta asta dar, cum stau lucrurile cu micuţii noştri? Cum putem ajuta un copil să gestioneze pierderea unui părinte?
Adeseori familia se întreabă „Îi spunem sau nu copilului?”, mai ales în situaţii de morţi subite, violente sau sinucideri. Uneori, din dorinţa de a proteja copilul, i se ascunde decesul părintelui. Departe de a înţelege protecţia, copilul înţelege că nu face parte din familie, că este un outsider faţă de care sunt ţinute secrete unele lucruri, că este incapabil de a face faţă situaţiei, că este încă prea mic sau prea sensibil fără a i se da şansa să dovedească contrariul. În spatele protecţie stau adesea negarea decesului (cât nu îi spunem copilului ne menţinem iluzia şi acţionăm ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic), frica de a ne înfrunta propriile emoţii de frică, vinovăţie, ruşine, furie, dezamăgire, abandon, refuzul de a ne scufunda în propria suferinţă, incapacitatea de a răspunde întrebărilor copilului de genul „De ce?”, „Cum s-a putut întâmpla asta?”, „Ce vom face?”.
Atenţie la explicaţii!
Bebeluşul nu înţelege prin comunicare verbală, dar înţelege din schimbarea stării emoţionale a îngrijitorului său (părintele rămas sau bunicii) şi din schimbarea ritualului zilnic, poate chiar a contextului de locuit, că s-a întâmplat ceva. Odată cu dezvoltarea limbajului său va procesa informaţii care să-l ajute în înţelegerea evenimentelor. Preşcolarii înţeleg moartea ca o stare reversibilă sau nepermanentă, precum somnul sau separarea. Ei sunt concreţi în înţelegere, prin urmare, orice metaforă pe care am folosi-o pentru a „ îndulci” realitatea, ei o iau ad literam. Deci, atenţie la explicaţii.
Din punct de vedere cognitiv, adolescenţii sunt capabili să înţeleagă moartea în termenii adultului, doar că adolescenţa este perioada de construire a propriei identităţi şi de negociere a echilibrului dintre separare şi conectare cu familia. Adolescenţii îndoliaţi se pot simţi responsabili pentru supravieţuirea familiei care poate fi compromisă dacă ei continuă procesul de separare.
Părintele rămas este el însuşi copleşit de suferinţa sa încât capacitatea lui de a fi alături de copil şi a-i uşura acestuia tranziţia este şi ea diminuată.
În momentul în care devenim părinţi, viaţa noastră nu ne mai aparţine doar nouă. Copiii noştri vor să ne vadă fericiţi, sănătoşi, să îi însoţim de-a lungul vieţii lor şi să fim martorii evenimentelor vieţii lor şi ale copiilor lor. În acest context putem înţelege furia, neputinţa, tristeţea copiilor ai căror părinţi mor din neatenţie, neglijarea semnelor deteriorării stării de sănătate, refuzul tratamentului sau prin sinucidere. A recunoaşte, a accepta şi a aproba emoţiile copiilor îi ajută la gestionarea emoţiilor de către ei înşişi, la autoreglare. Iar copilul trece printr-o întreagă gamă de emoţii de care, uneori, nu este conştient dar care îi determină acţiunile.
Sursa: ZIARULEVENIMENTUL.RO