RCAST.NET
NewsPascani.com Pașcani, Târgu Frumos, Iași
Social

ALIENAREA PARENTALĂ, ÎNCOTRO O VREA JUDECĂTORUL. O TURBARE SOCIALĂ CU EFECT DEFINITIV ASUPRA COPILĂRIEI

De curând Hotnews a publicat articolul sponsorizat, „Alienarea parentală, încotro?”, al Casei de avocatură Stoica și Asociații legat de acest sindrom în România.https://www.hotnews.ro/stiri-specialisti_stoica_si_asociatii-23416371-alienarea-parentala-incotro.htm  . Așa cum admite articolul, aceastăaberație socială are un nedorit și neverosimil parcurs asccendent ca număr de cazuri predestinat nerezolvate de prin 2010 începând ( a se urmări inclusiv rapoartele INML către Ministerul Sănătății de după 2015 ), iar în asentimentul acestei concluzii pot să afirm că materialul semnat de Cătălina Dicu și Valentina Preda este și cel mai edificatordar și cel mai competent prezentat opiniei publice până acum din perspectivă juridică,atât în ce privește înțelegerea fenomenului dar mai cu seama în prezentarea factorilor de sprijin vital ai consolidării ireale aleacestui sindrom în societate. Subliniez acest fapt întrucât avocații care s-au băgat în seamă pe la TV în „Cazul Sorina” (caz violent de evident de alienare parentală din care statul nu a putut elibera un copil decât prin creearea unui artificiu legal cu aparență de abuz) dovedeau un habarnism dacă nu în drept, atunci cert în fapt în ce privește realul aplicării legii în cazurile cu minori. Dacă Statul s-a chinuit să o dreagă într-un exemplu de struțo-cămilă civilo-penală, putem conștientiza imposibilitatea unui simplu părinte civil de a rezolva această problemă fără ajutorul providenței. Practic intervenția Statului în acea situație demonstrează clar că nici un caz de alienare parentală nu poate fi soluționat prin mecanisme juridice atât în plan de protecție a minorului cât și în plan de protecție drepturi legale cetățeni români minori sau adulți. Articolul respectiv este extrem de bine comasat, astfel încât chiar și o minte indiferentă poate înțelege gravitatea fenomenului din perspectivă juridică și îmi permite adăugarea spre observare și analiză a prezentului text, un pre-dicționar de înțelegere a unui vis urât.

Nu este nimic exagerat în subtitlul introductiv, pentru că odată ce „mușcă” din copilăria unui copil, alienarea parentală nu are leac în România, vaccinurile existente fiind costelive și aflate în mâna unor „doctori” ai sălilor de judecată cu specific M.F. nu prea hotărâți nici să combată boala și nici să o eradicheze. Pentru că avocații semnatari au fost nevoiți să expună și să demaște impasul legislativ în speță în termeni diplomatici, am simțit nevoia să completez munca domniilor lor cu detalii care sunt sigur, clarifică oricărui binevoitor al Dreptului ori, ferească, părinte implicat, ceva mai bine comportamentul acestui sindrom social, alienarea parentală, din perspectiva sa juridică.

DE UNDE VINE

Este oarecum folclorică în unele cazuri fapta părintelui rezident post divorț de a asmuți sentimentele propriului copil împotriva celuilalt părinte. Ca istorie am putut-o identifica drept un comportament isteric și arhaic al soacrelor pentru a fi pedepsit „nenorocitul/nenorocita” care a lăsat baltă pe „fetița” respectiv „băiețelul” ei.

  

Vechiul Cod Civil cu toate obârșiile comuniste stătea cumva ferm în fața acestei posibilități (a se vedea descinderea televizată din cazul Columbeanu) și permitea să te duci având toate drepturile legale cu executorul judecătoresc și să repui cumva dreptul copilului și al părintelui nerezident pe niște coordonate firești chiar dacă forțat aduse la o bună funcțiune într-un târziu (aidoma Cazului Sorina).

Noul Cod Civil însă a perfecționat, intenționat sau nu, prin aliniere la normele UE, imposibilitatea rezolvării situațiilor de abuz discreționar cu privire la timpul efectiv petrecut de părintele nerezident cu copilul săudupă divorț dar și a presiunii psihologice la care un copil este supus de părintele rezident și cel mai adesea de un întreg colectiv vigilent de rubedenii dinspre partea acestuia, această perfecționare stimulând protejat chinuirea copilului.Subliniez alinierea, având în vedere interesanta optică și mai ales practica Țărilor Nordice, și nu numai, în ce privește posesia statală asupra copilului și destrămarea tip „blitzkrieg” a familiilor „prinse” în fapt (oricare fapt) pe fondul unei nevoi aparent semnificative de carne de adopție pentru cuplurile LGBT. Nu contest dreptul oricui de pe Pământ de a înfia un copil fără familie ori familie normală moral sau psihic numai că anumite statistici din țările UE parcă ridică semne de întrebare raportat la legislația care în manieră incidentală pare că înlesnește ruperea copiilor cu mare ușurință de părinții naturali cu destinație finală familiaLGBT.Ca să ajungem să înțelegem această perspectivă profundă voi menționa că statele Europei au în evidența lor de jurisprudență excesiv de multe cazuri evidente de alienare parentală majoritatea nerezolvate. Campioane sunt Cehia și Bulgaria conform portalului CEDO iar România vine tare din urmă. Nici Germania sau Franța nu fac excepție. Instinctul îmi sugerează faptul că nu poate fi deloc întâmplătoare această situație uniformă continental dacă este să pornim de la „intransigența” Norvegiei sau Finlandei și până la spoturi publicitare isterice contra noțiunii străvechi de familie de prin Balcani (amintesc în contextul întregului ultim paragraf cazurile Smicală, Bodnariu, Barbu). Ce vreau să subliniez este neverosimila „incapacitate” legislativă continentală de a rezolva cazurile de alienare parentală, în fapt extrem de simple juridic, deși se condamnă oficial această practică, iar pe mai departe voi descrie mecanismul creat la noi.

LEGEA 272 NU ESTE CE PARE A FI

Da, am ciupit o formulă celebră din Twin Peaks, dar am făcut-o pentru că bizareria legislativă impusă mediului juridic de Legea 272 CC (a copilului) este o porcărie nu prin rezultatele generate ci prin absurditatea sa ca Lege. Prima caracteristică bizară a legii „copilului” este aceea că discriminează clar copiii care nu sunt instituționalizați. Și, dacă Legea 272 este coliva oricărei copilării distruse prin alienare parentală, suita ART.910-913 spre ART.906 CPC este bombonica.

Pentru a se ajunge la capodopera descrisă de cele două avocate de la Stoica și Asociații a fost nevoie de munca mai mult sau mai puțin tâmpă a colectivelor care au rescris Codurile Civil și Penal în România și zămislit această „colivă” juridică și nu-miiau caracterizarea înapoi întrucât la întâlnirea din 2016 de la Palatul Parlamentului pe tema alienării parentale în prezența unei delegații COPSI, Cătălin Predoiu nu-și putea explica cum de echipele care au lucrat la coduri, au zămislit așa o porcărie favorizantă pentruabuzul psihologic și psihiatric familial la adresa unui copil…

Pentru a înțelege un pic amploarea circumstanțelor subsidiare ale legislației UE, inclusiv cea locală,de exemplu, știați că dacă un copil de 14 ani hotărăște să plece de acasă brusc, el are dreptul să-șidea în judecată ambii părinți pentru a îi obliga să asigure pensia sa de întreținere? Suplimentar, știați că în baza actualei legislații judecătorul ar fi obligat să-i admită capătul de cerere?  Și mă refer aici la un cadru normal familial unde nu se cunosc probleme deosebite iar această „emancipare” ar apărea doar pentru simplul fapt că „se poate”.

Revenind la bizareria a doua, coliva adică sau Legea 272, este una din singurele legi din Codul Civil care are un conținut superb și complet, care se tăvălește tridimensional literlamente pentru sfânta cauză în protejarea minorilor dar, țineți-vă bine, nu are pedepse… Ce are judecătorul bine intenționat la îndemână este o inutilă amendăadministrativă și voi reveni la aceasta.

După 2009 amintesc faptul că pentru rescrierea Legii 272 și-a manifestat influența și o anume baroneasă venită dinspre UE. Da, este o capodoperă pentru că nici dacă s-ar fi acordat un premiu pentru realizarea intenționată a așa ceva, nu cred că ar fi fost un lucru atît de desăvârșit ca stupiditate, absurditate și mai ales răucare poate fi exercitat cu bună știință și cu complicitatea „nevinovată” a legii asupra copilăriei unei ființe umane.

UN DESĂVÂRȘIT CERC VICIOS AL UNUI MECANISM CINIC PERFECT

Următorul mecanism legislativ debutează sau este gatade debut în cazul unui divorț pe teritoriul României și vizează custodia de domiciliu a minorului. Profit de ocazie pentru a preciza că în legislația românească nu există CUSTODIA COMUNĂ. Există numai CUSTODIA DE DOMICILIU completată implicit dacă legea nu constată altfel, de AUTORITATEA PARENTALĂ COMUNĂ. Diferența dintre cele două noțiuni este atât de mare încât vânturarea prostească ori incultă a conceptului inexistent mai cu seamă de către mass-media lasă mulți părinți necustodieni/nerezidenți literlamente în afara jocului fără a putea conștientiza din timp vulnerabilitatea acestei stări de fapt, „informarea” cum că există custodie comună după divorț inducând o anumită falsă siguranță. Astfel, după pronunțarea divorțului copilul se alege cu o custodie de domiciliu, un drept de relații personale „programat”,cam ca la vizitele la penintenciar la un deținutcu părintele care pierde custodia de domiciliu (perdant), un părinte devine rezident (câștigător), iar ambii părinți se încadrează printr-un raport de forțe total inechitabil în bla bla-ul autorității parentale comune în primul rând ignorat de către Instanțele de M.F., un concept tip Fata Morgana parcă anume inventat pentru a fi strict și numai încălcat de către părintele rezident și în final numai un simplu citat obligatoriu de titlu executoriu.

Deși predomină scorul net favorabil părții materne, custodia de domiciliu a minorului este acordată de Instanțele Românești celui mai „iute” de mână dintre părinți care izolează primul fizic copilul de celălalt părinte la momentul apariției flăcărilor revoluției divorțului. Tații nu pierd la procesele de divorț numai din cauza faptului că instanțele favorizează evident pe față mamele chiar și dacă acestea nu se prea califică uneori pentru această custodiedar și pentru că habar nu au ce urmează, sfaturile avocațiale primite de părintele tată fiind de obicei nu la fel de „prolifice” ca cele date părintelui mamă… Se subînțelege că judecătorii favorizează în stil mare această stare de fapt (le înlesnește confortul printre dosare) iar acest lucru se poate analiza lin dacă iei aleator la studiu aproape orice decizie de divorț începând cu 2010 unde copy/paste -ul are deja valoare de antichitate.

Pe acest fond teoretic generos și generator de armonie„jurist_prudentă”nuîntârzie să apară, „REFUZUL MINORULUI” de a se întâlni în orice fel cu părintele plecat din casă odată fiind demarate ostilitățile inerente. Este de altfel și singura formă de REFUZ  a unui MINOR funcțională și protejată legal pe teritoriul Republicii România asta deși de exact aceleași circumstanțe ar beneficia și refuzul de a mai merge la școală… Acest refuz poate apărea extrem de prematur chiar cu mult înaintea Ordonanțelor Președințiale (o spurcăciune juridică tip pe repede înainte a acestui sacrilegiu adus existenței unui copil chipurile pentru interesul lui) pentru simpla rațiune că „demonstrarea” respingerii unuia dintre părinți de către copil va cântări „decisiv” în hotărârea definitivă și irevocabilă de divorț atât ca etalon dar și ca „justificare” ulterioară de clan familial. Atât îi duce capul pe avocați să sfătuiască. Culmea, dacă instanța decide totuși rocada parentală prin definitivă și irevocabilă față de situația demonstrată în fapt, titlul instanței va fi „executoriu-paralitic” și greu aplicabil, poate, numai încâțiva ani datorită/din cauza ART.913 CPC.

Așa începe.

Ce-șiaude urechilor copilul între 3 și 10 ani care până mai ieri era și de gâtul părintelui nerezident,și ce este pus să facă împotriva acestuia, este cu mult mai ordinar decât rânjetul jegos al unui violator atunci când își întâlnește victima în timpul anchetelor. Și va crede și face acel copil întrucât este la vârsta la care poate primi satisfăcut explicația că Luna se vede așa pentru că este făcută din ciocolată albă… Implicit în sufletul său, mami sau tati cu care a rămas, nu l-ar minți în legătură cu asta. Un șantaj emoțional de uz adult mai ordinar nici că poate exista însă întreaga opinie publică din România închide ochii complice, judecătorii fiind primii care acordă brevet pentru această samavolnicie.

Cum dorește legislația românească să repare problema astfel apărută, amplificând-o și consolidând-o, în interesul superior al minorului, altfel cum?

  1. latura Civilă
  2. părintele nerezident cu sau fără hotărîre definitivă de divorț constată că propriul copil îi refuză brusc contactul de orice fel, ba chiar fuge ca posedat de acesta.
  3. legea îl obligă să se adreseze DGASPC și/sau Executorului Judecătoresc dacă are un titlu executoriu. Dacă nu, se obișnuiește cu umilința noului element evolutiv al vieții sale și a copilului său pâna la modificări legale. Asta în cazul în care nu domiciliază în „Vaslui” și atunci rezolvă problema la fel de tranșant ca Statul în „Cazul Sorina”, doar că fără vreun mandat, situație în care își asumă implicațiile legale de orice fel dar și oprobiul public declanșat isteric de mass-media cum că „părintele și-a răpit propriul copil” de rămân răpitorii de profesie „bujbe” când aud.
  4. dacă există titlu executoriu se procedează împreună cu Executorul Judecătoresc la constatarea parametrizată de ART.910 – 913 cu aplicabilitate în ART. 906 CPC, traseu menit să identifice „cauza” refuzului brusc al minorului pe sistemul „fă-te că lucrezi” precum și să aplice o pseudo-corectare a situației, corectare încă nespecificată de Legiuitor. A se remarca absența procedurală completă a Legii 272…  Și de aici începe basmul nescris…

În primul rând există un haos timorant al aplicării legii de la Executor, DGASPC și până la judecător. Practic mai niciuna din aceste părți plătite de la Buget nu pare a avea habar nici în 2020 despre cum trebuie aplicată legea fie și slabă în a cărei eficiență crede repetabil Curtea Constituțională criticată științific și pertinent de echipa de la Stoica și Asociații. Indiferența, indolența dar și teama paranoică a executorului sau a DGASPC de a nu fi acuzați că „au abuzat” minorul consolidează această stare de fapt (lesne de înțeles ultima, după linșajul aplicat femeii procuror mai cu seamă de către femeile patriei în „Cazul Sorina”). Spre exemplificare, Executorul Judecătoresc dacă preia un astfel de titlu (că nu-i prea profitabil) arareori are habar că poate convoca părintele rezident în sarcina căruia s-a reclamat existența refuzului minorului acolo unde decide acesta (executorul) în baza legii și nu la cadrul ușii custodiei de domiciliu unde îi convine de minune părintelui rezident care așteptă cu scena „gata”. Această scăpare de exemplu acordă un substanțial asccendent de control premeditat al situației părintelui rezident care nu poate fi acuzat legal că „nu a auzit interfonul”, „soneria la ușă” (chiar dacă a fost notificat în baza legii) sau că pur și simplu nu a fost acasă „datorită” unui eveniment extrem de important legat tocmai de copil laacea dată și oră pentru care poate face rost chiar și de o nevinovată adeverință medicală de la „buna și vechea cunoștință” a oricui, medicul de familie. Asta și pentru că parametrizările titlurilor concepute de judecători plasează locul preluării copilului la programul de legături personale (nu de vizită cum stupid și cinic îl pomenește mai toată România) neapărat pe lângă camera copilului fără să se țină cont de situații tensionate apărute și dovedite care, în fapt, au determinat eventual divorțul. Oricum, mersul la ușă creează mai degrabă o singură obligație logistică unilateralănerezidentului care în fapt și în drept merge să-și exercite dreptul său șial copilului, rezidentul neavând nimic de făcut în caz că a decis boicotul acestui program.

Mai departe, deși procedura aplicabilității ART. 913 este clar definită de Boroi ca fiind una necontencioasă, DGASPC invocă senzația de ploaie și demarează acțiune contencioasă la instanțe (toate DGASPC-urile aleg convenabil lor asta că-i pe bani de la buget), acestea din urmă dovedindu-și cu brio indiferența dar și necunoașterea fațăde această speță atunci când aprobă acțiunile în regim contencios ale DGASPC.

STOP. În stadiul acesta titlul executoriu generat la inițiativa DGASPC în baza ART.913 apare în cadrul titlului executoriu al părintelui nerezident care inițiază executarea ART.910-913 în baza titlului său executoriu (așa prevede suita 910-913).Despre așa ceva cu implicarea a două instanțe civile una pe spețe curente de executare, alta pe M.F. în cadrul aceluiași caz/dosar, putem doar concluziona, nici că puteam avea o ilustrare mai clară a dibăciei Legiutorului în a își bate joc de copii și părinți…

Revenind, se ajunge numai la judecarea „contencioasă” , pentru că și avocații invocă fie ploaia, fie neînțelegerea confortabilă a Dreptului,a cererii DGASPC în baza ART.913 CPC în care, în ciuda faptului că numai unul dintre părinți a reclamat situația nefirească a refuzului copilului (rezidentul nu reclamă niciodată această stare de fapt a propriei odrasle demonstrând implicit că nupare să-l deranjeze situația propriului copil deși ar fi un minunat prilej de demonstrare a odioșeniei comportamentale a nerezidentului care ar fi generat poziția emoțională a minorului, iar DGASPC și Instanța se fac că nu observă o circumstanță primară evidentă) și chiar în ciuda propriilor rapoarte care atestă chestiuni necurate în activitatea și comportamentul părintelui rezident, în fața ambilor părinți declarați „intimați” se dispune necondiționat (așa sună articolul de Lege) consilierea minorului pe o perioadă de trei luni. Nu se cunoaște studiul clinic de specialitate care a convins legiuitorul în legătură cu acest termen iar singurul rezultat notabil produs este numai asigurarea unui tain financiar psihologilor acreditați COPSI România și introduși cam cu forcepsul în atenția Instanțelor Civile. Se cunoaște însă căechipele domnului Predoiu au luat cu furca ceva de prin legislația Belgiei și au trântit la noi în ART.910-913 într-o versiune dinamic-dramatic-superficial simplificată. Nu-i așa că-i superb să chinui un copilaș mai ales când se cunosc adesea dovedit cauzele „rătăcirii” sale, în loc să intervii ferm direct la cauză?De asemenea, sunt sigur că ați remarcat sau dedus și fixarea unui neverosimil reper de egalitate faptică între „violat” și „violator” prin calitatea de intimați acordată ambilor părinți…

Consilierile în baza ART.913 nu au produs absolut nici una bucată minune din 2010 până azi, în cel mai diplomatic caz raportul de consiliere menționând timid cam despre ce ar fi vorba, însă doar așa sub umbrela ipocrită și deviantă „părinții ar trebui să se înțeleagă”, FĂRĂ SĂ PROPUNĂ NIMIC INSTANȚEI, pentru ca nu cumva să irităm făptașul evident și să întâmpinăm dificultăți la încasarea onorariului… Ferească Dumnezeu de vreo plângere ici sau acolo…

STOP. Aici apar primele schisme ale defecțiunilor cumplite ale acestui infam Articol 913 CPC la care până și Statul s-a blocat impasibil. În primul rând, părintele rezident își poate fabrica un statut de insolvență față de cei 3500-6500 onorariu psiholog divizat la doi, „pedeapsă” primită de ambii părinți de la judecătorul care a încadrat speța la contencios. Dacă s-a ajuns aici, „obligă-l, dacă ai cum”. Că nu ai. Procedura rămâne în aer întrucât DGASPC refuză dârz săsolicite repunerea pe rol a cauzei (pentru a nu irita Instanța) iar părintele nerezident nu o poate face întrucât deși este dosarul său de executare aprobat de Instanța Civilă, nu este posesorul titlului generat strict de ART.913 aprobat tot de către Instanța Civilă. Că așa vrea Codul de Procedură Civilă. Iar instanța s-a dezinvestit cu o urgență demnă de interesul superior al minorului. Față de porcăria pe care o creează DGASPC este bine de informat că în cele șase sectoare ale capitalei există șase tipare total diferite de tratare ale mecanismului de efectuare al acestei consilieri impuse de ART.913. Șase, pentru a slăvi competent autonomia administrativ-teritorială.

De ce? Pentru că la un moment dat COPSI România (colegiul tip S.R.L. al unor psihologi, nu al tuturor) a ieșit oficial pe piață cu două chestiuni. Prima, cum că în spețele judiciare analiza psihologică a minorului să nu poată fi efectuată decât de psihologul cu taxa achitată la ei (acreditare îi zice, sâc!).  A doua, au recunoscut profesional în Monitorul Oficial că alienarea parentală este un măcel la adresa minții și sufletului unui copil. Comunicatul deși valid științific a fost mai degrabă unul de marketing decât implicare profesională. Între timp colegiul cu pricina s-a divizat și se bate (luptă) unul cu celălalt având nevoie de consiliere. Simțiți cum este asta, cam în genul în care Bogdan Drăghici (arestat și în prezent) de la Asociația T.A.T.A. dădea sfaturi despre fetițe și copii părinților intrați în acest mecanism al alienării parentale… Sublim, superb și oricum vă mai vine.

DGASPC-urile (unele) au luat cu două mânuțe anunțurile COPSI mai ales cel cu cine este autorizat și au optat să nu-și autorizeze contra taxă de protecție psihologii angajați cu banii primăriei dar supervizați de Ministerul Muncii (tare asta). Și, se prezintă la Instanțe (unele) cu sloganul, „părinții să plătească, noi n-avem voie de la COPSI să facem consilierile cu pricina”. Și Instanța-i crede (unele). Așa că, părinții ajunși în acest stadiu se vor fi umilit în manieră diferită de la un sector la celălalt sau județ la celălalt în funcție de cum a decis să „echilibreze” bugetul, DGASPC-ul la care este arondat copilul. Că n-avem nevoie de practică unitară. Nici măcar minorii.

Cuvenitele scuze pentru leșinul din care tocmai v-ați recuperat pentru a lectura în continuare.

STOP. Să spunem că a avut loc consilierea după un proces calendaristic procesat cu celeritate, desigur, de vreo 4(patru) până la 10(zece) luni pentru că au existat cazuri în care psihologul investit de către Instanța Civilă a trimis adeverință cum că naște sau cum că nu se mai ocupă cu psihologia. Să spunem că raportul confirmă faptul că nu și-a revenit copilul (nici n-avea cum, că Instanța îl păstrează în interesul său superior să doarmă în mediul din care a venit cu problema). În această „fericită” situație părintele rezident se întoarce la Instanța Civilă și cere aplicarea ART.906 CPC. Adică alte vreo 2 luni. Ura! Adică aici apare ura justificată față de această porcărie legislativă. Judecătorul ia act de situație și dispune (dacă vrea) o amendă de la 100 la 1000 lei per zi de întârziere contra părintelui rezident despre care fără echivoc subînțelege (abia acum) că ar fi vinovat de starea copilului. Copilul rămâne „firesc” în grija celui care l-a alienat și acum chestiunea este și negru pe alb. Față de această decizie părintele rezident-alienator are la dispoziție un termen de grație, pentru că iertarea este un dar, de 90 (nouăzeci) de zile să revină la sentimente mai bune dacă nu față de lege, măcar față de propriul copil sau față de Curtea Constituțională care veghează. Și, GATA UN AN, un AN ȘI UN PIC DE VIAȚĂ PIERDUT DE COPIL ȘI CELĂLALT PĂRINTE. Dacă la capătul acestui interval părintele rezident nu-și revine, părintele nerezident merge la altă Instanță și cere în sfârșit aplicarea în fapt a pedepsei, dosar la care poate cere înapoi taxa de timbru judiciar, pentru că societatea nu defavorizează pe nimeni… Asta aduce plus alte 4luni cu tot cu redactare. Să luăm două cazuri de succes al legiiînregistrate între 2015 și 2017 la Sectoarele 3 și 6 (A.G respectiv M.T.). În unul amenda a fost în cumul de 9.000 lei, în celălalt de 45.000 lei. Uraaaaaa, Justiția a făcut dreptate conform Curții Constituționale!

STOP. V-ați făcut iluzii. Tot ce ați aflat este cum poate varia tariful unei alienări parentale la oficial. În primul caz părintele rezident-alienator a plătit câte 30% lunar din venituri (pentru că așa prevede legea) iar în acel dosar pensia de întreținere a copilului era, tare și asta, cu 25% mai mare comparat cu salariul net al părintelui alienator. Să îți tot achiți vesel datoriile… Așa stând faptele, în al doilea caz părintele rezident-alienator s-a declarat „șomer” așa că ia ce poți, pentru că își trecuse deja casa pe numele unei rude. Și-am încălecat pe o șa și v-am spus povestea din Civil așa. Altă variantă nu e! Rezultatul neimpunerii amenzii la acest stadiu aduce faptele tot aici doar că gratuit.

În tot acest interval juridic procesat cu celeritate materializată în ani de viață, alienarea parentală a copilului s-a consolidat și a evoluat de la stadiul 1 pînă la stadiul 3 conform cu descrierile științifice de profil în cei aproape doi ani de tergiversări tâmpite și cinice favorizate strict de către Instanța de Judecată. Copilul este îndobitocit la maximum în această perioadă ÎNTRUCÂT ESTE ARGUMENTUL IMBATABIL ÎN PLAN JURIDIC AL PĂRINTELUI REZIDENT reprezentația cât mai isterică posibil a copilului fiind unica „dovadă” a probatoriului, uz ordinar pe care Instanțele (majoritatea) se fac a nu-l percepe deși intră din greu la rele tratamente.

Așadar, reclamatul și-a obținut liniștea propriei fapte în rate sau gratuit. Reclamantul poate însă să dea drumul (are toate drepturile din lume) altei executări care va pleca de la un garantat, solidificat și de acum recunoscut oficial REFUZ AL MINORULUI. Procesare între 4 și 10 luni cu ceva șansă… Plus lunile de grație și alte termene de redactări.Și cu rezultat de acum 100% garantat. Un ciclu perfect și repetabil cu durată maximă pînă la majoratul copilului, o formă umană a lui „fără număr” garantată de Justiția din România.

  • latura Penală. Aici totul este simplu și eficient.
  • depui plângere în baza ART.379 CPP atunci când nedeschiderea ușii la programul de legături personale are mai mult de trei repetări
  • după maximum 2-3 ani de așteptare și ceva lucrări penale de cercetare prin organ procurorul clasează plângerea pe motiv că a audiat minorul și a constatat refuzul acestuia… adică, nu rezidentul este de vină, minorul are hachițe.Ori, nu există fapta. Ori, există fapta dar nu există intenția. E ceva mai convenabil trebuie să înțelegem, o clasare are o pagină jumătate efort de redactare și-o scoți rapid prin copy/paste, un rechizitoriu poate atinge și 100 de pagini. Dacă nu-i crimă, viol sau furt de Porsche nu merită osteneala
  • cu clasarea nerezidentul se va descurca dibaci să evite capcana termenelor de decădere din termen (anume legiferată pentru a îl descalifica) și va face contestație. Nu va protesta, ci va cita din manualul de practici recomandat oficial în muncă tuturor procurorilor care, la pagina 77 are insolența acestei recomandări: „Refuzul minorului de a lua contact cu tatal său nu pune la adapost pe mama careia i-a fost incredintat minorul, deoarece acest refuz poate fi un reflex al atitudinii mamei fata de tatal copilului”. Ciudat, personal m-am ferit să plasez materialulde față într-o perspectivă de gen…
  • în peste 99% din cazuri contestația are câștig de cauză semn că judecătorii de cameră preliminară sunt întregi la cap și competenți pe deasupra
  • cu contestația câștigată nerezidentul se întoarce doar după vreo 4 luni la Parchet
  • unde procurorul n-are încotro și mai trage nițel de timp
  • nerezidentul încăpățânat face plângere la Instanță pe motiv de tergiversare și implicit cîștigă după alte 6-9 luni
  • dovedind o reînviere absolută a instinctelor penale și de Drept procurorul realizeză rechizitoriul și trimite părintele rezident în judecată după 3-5 ani de la prima plângere înregistrată
  • se intră în Camera Preliminară unde cu tot cu apel se irosesc alte 6 luni
  • începe procesul unde, fie se dă o condamnare tip amendă, fie una cu supendare și un avertisment tip „așa, nu”. Durează între 9 și 14 luni. Numai procesul de fond
  • apoi, apelul numai vreo 3-7 luni unde, fie se păstrează sentința de la fond, fie se dă achitare, perechea de judecători văzând în mod luminat și luminos altceva decât au fost în stare să vadă până la domniile lor cel puțin un psiholog autorizat, DGASPC-ul implicat, organul de cercetare penală, procuror cu rechizitoriu, Instanța de Fond dar și procurorulde ședință de la Fond și chiar procurorul de ședință de la Apel, bașca cererea apărătorului curator din oficiu al minorului de a nu fi cruțat înspre binele copilului, părintele său care a încălcat legea și drepturile propriului copil. Asta-i frumos la Statul de Drept, doi oameni văd adesea cu mult mai bine decât alți 100…
  • dacă este achitare, s-au dus visului pe suflet între 3 și 6 ani de viață normală pierduți prin instanțe laolaltă cu identitatea morală a propriului copil. Alienarea parentală astfel protejată de către aparatul Justiției va rămâne la stadiul acestui moment încât și-a dovedit buna funcționalitate
  • dacă este condamnare, culmea, este la fel de inutil după atâta vreme, pentru că rezidentul se deșteaptă isteț în fața pericolului că are deja cazier, și scoate copilul manipulat atâția ani la înaintare și-i spune nerezidentului, „poftim, acum te vezi cu el, dar nu ești în stare să relaționezi”, copiii respectivi trecuți în pre adolescență sau mai multvenind după ani de relație absentă extrem de timorați și contrariați trimiși tocmai de părintele care i-a „dresat” contra acestui fapt la întâlniri subite cu „dușmanul” și refuză parcă lobotomizați moral să interacționeze în orice formă normală și umană cu propriul părinte, devenit în toți acești ani UN STRĂIN ATÂT DE CUNOSCUT.

Pentru că, nu știu dacă ați remarcat dar absolut nimeni nu a făcut ceva pentru starea copilului în acest răstimp, iar nerezidentului nu i s-a facilitat ori permis în nici un fel asta.

Observații care țin de un real incredibil și mi-au parvenit analizând mai multe dosare pentru acest material sunt:  între 2010 și 2020 s-au constatat situații cinice de soluții de Instanță date ferm și legal contra părinților rezidenți în Civil dar achitări în Penal pentru aceleași dovezi și viceversa cele mai neclare fiind cele de nesancționare din Civil după ce au fost decise condamnări în penal pentru aceleași dovezi. De asemenea am descoperit uluit că Instanțele Penale din România nu au mecanismul legal de a folosi psiholog în spețele cu minori introduse prin ART.379 CPP. Nu s-a gândit legiuitorul mai ales că în penal expertizele cazurilor grave sunt preluate de domeniul medical al psihiatriei și nu de niște jucăuși cu prioritate tarifară. În unele cazuri de alienare parentală judecătorii au stabilit decizii superficiale care pur și simplu nu au putut fi puse în aplicare nici de către părinți dar nici de către autorități iar în unele cazuri Instanțele Civile sau Penale au ignorat inuman dovezi clare de tipul mituire psiholog, de  plasare în atenția instanței a unor rapoarte psihologice contrafăcute, violență regizată la adresa nerezidentului de față cu copilul, și chiar  rapoartele tehnice oficiale de tip DGASPC, COPSI sau INML România rezultate din cereri oficiale ale autorităților, ignoranță care cu greu poate fi scuzată de o evidentă „practică unitară” strict subiectivă și arhaică și mai cu seamă discrimnatorie, fapt cu atât mai demn de anchete cu privire la opinia personală a unor presupuși profesioniști ai Dreptului cu cât în aceste dosare este vorba de drepturile unor copii și nu de cât de mult s-a făcut simpatic fiecare părinte implicat.

CONCLUZII SCRISE

Nu există vreun studiu științific validat pe Terra care să confirme că părintele mamă este net superior parental părintelui tată. Excesul de zel pe temă mi s-a părut întotdeauna supect, inechitabil și discriminator mai ales la adresa taților din lume. Dacă rememorați, tatăl lui Bambi, cerbul din faimosul film Disney este mai tot timpul absent, iar sporadica prezența în viața odorului mai ales în copilărie și adolescență se limitează la a trage cu ochiul din vârful colinei. În majoritatea filmelor de la 1970 începând tații sunt masiv prezentați drept alcoolici, bătăuși, absenți de acasă, în general scârnăvii detestabile, cazurile „fericite” gen Bambi fiind redate undeva pe la „Șapte ani în Tibet”. Față de această presiune societatea românească nu poate prelua spre modernizare și evoluție de combatere eficientă tematica alienării parentale întrucât în felul de a fi al oamenilor predominădrept condiție obligatorie și de negândit acordarea custodiei de domiciliu predominant într-o singură parte. Iar judecătorii români par a fi cel mai bine ancorați în această dogmă arhaică intruducând nepermis de mult partizanat în decizii care n-au nici o legătură cu interesul superior al minorului. În completare la acest aspect profund negativ Dreptul Românesc se dovedește la ora actuală extrem de crăcănat din perspectiva abordării Codurilor Civil și Penal pe latura chinuirii psihologice a unui copil așa cum o induce alienarea parentală, o reglementare unitară fiind mai îndepărtată decât prima aselenizare umană pe Marte. Deși aceasta nu este trecută ca formulă astfel în nici unul din coduri, culmea, întregul set de caracteristici admise de psihologi și psihiatri este trecut extrem de clar în cele două Coduri la capitolul abuz psihologic asupra unui minor astfel încât un judecător poate reține și judeca în cazul contestării denumirii „bolii” simptomele acesteia fără probleme. Cu toate acestea judecătorii și procurorii aleg să respingă dosare pe motiv că terminologia nu este în cod, arătând clar care le este prioritatea atunci când exclud minorul din raționamentul de muncă.Totuși, dacă legislația din Civil este superbă și epic de completă în definirea „relelor” la adresa interesului superior al minorului, aceasta nu are reglementări ferme și funcționale, sau, cel puțin măsurile de penalizare pot fi total blocate sau foarte ușor solvabil asumate. Amenda din civil de la căpătâiul Legii 272 se supune unui maxim de 30% lunar… În Penal există pedepse dar detalierea procedurală este anemică și greu atașabilă la faptele constatate IN REM. În mod evident însă numai Penalul a reușit măcar să domolească făptuitorii în puținele cazuri unde nervii și resursele nu au murit încet și sigur atingându-se totuși nivelul unei sentințe.

În replică strict cordială adresată avocatelor de la Stoica și Asociații voi spune ca părinte pățit și trecut începând cu 2013 prin fenomenul înstrăinării la adăpostul legii de fetița mea și a ei de mine prin alienare parentală, că deciziile Curții Constituționale de a respinge încă din 2017 (cazul Timar) excepțiile de neconstituționalitate invocate în sarcina suitei 910-913 CPC sunt teroetic, nu și uman, corecte. De la înălțimile acestei curți lucrurile sunt clare. Culmea și mie îmi sunt, eu spundu-i lui Daniel Timar în 2017 că nu face decât să plusesze elegant și imperial într-o zonă care necesită radicalism și nu idei sclipitoare de cenaclu literar juridic. Curtea Constituțională a răspuns la fiecare redactare de respingere clar și chiar agasat, „aveți lege în Civil, aplicați-o iar dacă părintele vizat nu-și revine, aveți lege și în Penal, care sigur îl va trezi”. Ceea ce ne face să ne întrebăm, ce nu merge chiar și la mașina cu trei roți a legislației de profil și posibil nu ar funcționa nici dacă legea ar deveni super constituțională? În plan juridic răspunsul este limpede, mentalitatea judecătorului român care vede procesul alienării parentale ca fiind un rezultat conex al sfadei dintre divorțați (chiar și la mai mult de 8 ani distanță), proces al sindromuluidesigur mult „exagerat” de „celălalt” trist și prea supărat părinte căci, iată, copilul este întreg, sănătos, hrănit și îmbrăcat… La asta se alipește și o solidaritate de gen hâdă pe sistemul „nenorocitul are dreptate, dar nu-i dăm noi satisfacție aici și acum”, Instanțele uitând că se află la judecarea acestor spețe strict în apărarea drepturilor unui copil.

                Sacrilegiul de viață la care începând cu un astfel de părinte alienator și terminând cu procurorul sau judecătorul care-i dosește fapta fatal de evidentă are însă un deznodământ deja mocnit în viitorul adolescent, apoi adult, al copilului astăzi alienat. Starea sa nu va mai fi niciodată vindecată, și o scriu cei mai tari psihologi ai lumii. Imposibilitatea aceasta este determinată de faptul că acești copii sunt nevoiți să admită în timp eroarea creată prin folosirea lor dezvoltând un sentiment de vină profundă față de părintele de care au fost înstrăinați, vină pe care nu au avut-o de fapt niciodată dar care le blochează eu-ul de om complet. Este imposibil de revenit chiar și prin scuze restante la o situație normală, întrucât societatea a lăsat undeva în spate o fractură să se refacă fără asistență și ghips. Această fractură definește în ochii acestor copii pe părintele pierdut aflat totuși lângă ei în tot acest timp drept un străin „atât de cunoscut” așa cum am scris mai sus iar cu străinii nu dezvolți relații apropiate de suflet și sprijin. Acestei farse cinice indusă de chiar propriul lor părinte căruia i-a fost încredințat spre bună creștere nu-i pot face față decât detestându-și fanatic pe mai departe celălalt părinte chiar și cunoscând adevărul ori adâncindu-se în regrete extrem de triste și demoralizatoare de-a lungul viitoarei lor existențe de adult. Pe net sunt două tipuri de relatări de oameni care au fost vreodată copii, relatări care te adâncesc într-o depresie semnificativă: cele în care un copil este pierdut tragic și cele în care refulează oftatul „o urăsc pe mama, că n-am apucat să stau la o cafea cu tata”.

Așa că, dragă opinie publică, atunci când îi spui părintelui deposedat literalmente fără vreo vină de relația cu copilul său, „lasă că o să crească și o să realizeze”, devii complice al unei crime morale care-l zidește pe acel părinte și-l trimite pe copil spre execuția unor depresii incomensurabile la maturitate.

În plan social, CA ȘI CUM NU AVEAM MULTE EXCEPȚII DE LA NORMALITATE AM DETERMINAT ȘI APARIȚIA PRIMEI GENERAȚII SERIOASE DE COPII SEMI-ORFANI cu ambii creatori  în viață, doritori să acționezeparentalși apropiați ca domiciliu și ca să realizăm asta, chinuim copii, cheltuim nervi, bani personali sau ai Statului, resurse ale autorităților știind dinainte că este degeaba în actuala conjunctură legală. După o aproximare bazată pe o statistică Mediafax din 2015 aproximativ 10.000 până 30.000 de copii din acest deceniu sunt calificabili la acest inedit statut.

Concluzia unică este că ar putea să fie bine chiar și cu actuala legislație dacă nu ar exista un obstacol extraordinar de puternic și definitiv pentru rezolvarea și eradicarea fenomenului și anume, judecătorul. În legătură cu această concluzie pot doar să afirm,  LĂSAȚI ORICE SPERANȚĂ LA INTRAREA ÎN SALA DE JUDECATĂ CEI CARE ÎNTÂLNIȚI ALIENAREA PARENTALĂ. Această luptă,dacă o veți accepta,se duce numai pentru alinarea unor clipe de viitor ale copilului care va deveni adult la un moment dat și pentru conștiința împăcată a părintelui implicit perdant post divorț.

facebook Eugen Chiticariu

Related posts

Un bărbat a amenințat aseară că se aruncă de la geamul locuinței. Astăzi la audiențe viceprimarul i-a spus că se rezolvă problema sa

Oana Cordoneanu

Opera refuză un maestru dorit în Europa, dar primeşte unul fără studii

Redacția

Campania ” Săptămâna Fructelor și Legumelor Donate “, în școlile din Pașcani (Foto)

Carmen Bălăceanu
Încarcă...