Mă gîndesc în ultimul timp din ce în ce mai des la cartea lui Emil Cioran intitulată Pe culmile disperării. O să vedeți, poate, de ce.
Ca simple detalii biografice, izbucnirea Revoluției de la București m-a prins, pe 21 decembrie 1989, în clădirea Universității din București de pe strada Edgar Quinet, unde eram în plin examen la estetică în momentul în care afară a început să se tragă cu mitraliera. Clădirea fusese încuiată, ni s-a spus, pentru binele nostru. Am reușit cumva să evadăm.
Cîteva luni mai tîrziu, pe 13 iunie 1990, am fost prins de minerii chemați de conducerea așa-zis democratică pentru a planta panseluțe în centrul orașului. Am reușit cumva să supraviețuiesc. Cîteva zile mai tîrziu am plecat cu o bursă la Universitatea din Oslo. Toți cei din Norvegia mi-au spus că trebuie să fiu nebun să vreau să mă mai întorc în România. Și totuși m-am întors.
Zilele premergătoare mineriadei din 1991 m-au prins cu o altă bursă, de data asta la Universitatea din Edinburgh. Toată lumea mi-a spus că sînt nebun să mă mai întorc în România. Și, evident, m-am întors din nou.
Articol integral pe www.dilemaveche.ro