Intonarea imnurilor naționale înaintea unor întreceri sportive inter-țări este din punctul meu de vedere complet inutilă pentru că adeseori stârnește, dacă nu în rândul sportivilor, atunci printre spectatori, reflexe naționaliste, xenofobe, iar în unele cazuri violența verbală debordează în violență fizică. Sau după cum s-a văzut în unele țări, controverse care degenerează în demagogie patriotardă în clasa politică sau în presă.
Dar problema este mai profundă: uneori, să luăm exemplul jocurilor de echipă, într-o echipă națională pot fi colegi pentru care imnul național intonat să aibă conotații diferite: să stârnească mândrie pentru unii și dezaprobare pentru alții.
Am să iau ca exemplu echipa de rugby a Irlandei. Dintotdeauna această echipă a fost una întregii insule, reunind sub tricoul verde cu trifoi atât jucători din Republica Irlanda cât și din provincia Irlanda de Nord care aparține Regatului Unit.
La meciurile disputate acasă, alături de Amhrán na bhFiann (termenul în limba irlandeză pentru “The Soldier’s Song” – Cântecul soldatului) se intonează și Ireland’s Call, care spre deosebire de primul imn este cântat de toți purtătorii tricoului verde cu trifoi. În deplasare se intonează doar cel de-al doilea imn.
Care este explicația?
» Citește continuarea pe pagina autorului