Specialiştii spun că medicii de familie ar trebui să facă parte dintr-un circuit şi, alături de neurologi, psihiatri şi geriatri, să stabilească de comun acord un diagnostic final de demenţă, prin excluderea altor diagnostice.
Cu toate acestea, „circuitul” medical în care intră pacientul bănuit de demenţă este unul greoi, iar medicii de familie nu sunt atraşi de acest domeniu din cauza lipsei reţelelor de servicii.
Specialiştii spun că medicii de familie ar trebui să facă parte dintr-un circuit şi, alături de neurologi, psihiatri şi geriatri, să stabilească de comun acord un diagnostic final de demenţă, prin excluderea altor diagnostice.
„Medicul de familie suspicionează un diagnostic de afecţiune cognitive, care este un diagnostic foarte complex. Nu toate afecţiunile cognitive sunt demenţă sau Alzheimer. Până la urmă, dioagnosticul de demenţă este diagnosticul de excludere, pentru că trebuie să excludem alte afecţiuni care sunt foarte asemănătoare că şi manifestări clinice dar care putem spune că sunt influenţabile. Aceste diagnostice se pun de către echipe multidisciplinare. Când medicul de familie constată o suspiciune de deformare cognitivă, trebuie să apeleze la alţi specialişti. Îl duce la neurolog, la psihiatru, la geriatru şi de comun acord vor stabili un diagnostic de demenţă final, prin excluderea altor diagnostice. Când ajungi la diagnosticul de demenţă, mai ales la demenţă Alzheimer, este o etapă finală, deci necesită multă investiţie medicală în acest diagnostic”, a explicat conf. dr. Gabriel-Ioan Pradă, preşedintele Societăţii Române de Geriatrie şi Gerontologie, în cadrul Conferinţei Naţionale de Alzheimer 2015, care se desfăşoară între 25-28 februarie, la Bucureşti.
Cu toate acestea, „circuitul” medical în care intră pacientul bănuit de demenţă este unul greoi, iar medicii de familie nu sunt atraşi de acest domeniu din cauza lipsei reţelelor de servicii.
“În continuare este un circuit greoi: specialistul face un referat, referat care se face greoi, într-un sfert de ora de scris, motiv pentru care este foarte mult îngreunat acest proces. Altfel, solicitarea din partea oamenilor creşte, pentru că e multă informaţie, dar în continare serviciile către care să se adreseze sunt extrem de reduse. Şi aici mă întorc puţin la medicul de familie, la ce ar putea să facă. Ei nu sunt foarte atraşi de acest domeniu, pentru că şi ei trebuie să facă parte dintr-o reţea de servicii: trebuie să aibă unde să trimită pacienţii, unde să îi trimită pentru consiliere, pentru că altfel ei se încarcă într-o patologie grea, căreia ei nu îi pot face faţă”, a explicat prof. dr. Cătălina Tudose, preşedintele Societăţii Române de Alzheimer, în cadrul aceluiaşi eveniment.
După diagnosticarea sigură a pacienţilor cu demenţă, în special cu demenţă Alzheimer, urmează începerea tratamentului de încetinire a bolii.
„Se începe cu medicul de familie, dar se lucrează multidisciplinar. Când se diagnostichează Alzheimer, se trece la o terapie cronică. (…) Această terapie este urmărită şi de medicul de familie, dar şi de specialişti: neurolog, psihiatru şi geriatru. Există o metodologie relativ greoaie de a iniţia această terapie”, a mai spus conf. Pradă.
Conform sursei sus-menţionate, în etapele avansate ale bolii, se pune problema îngrijirii specializate, iar acolo apar problemele, pentru că România încă nu deţine instituţii specializate în acest domeniu, iar o investiţie aici ar presupune costuri foarte mari.
Soluţia rămâne, în momentul de faţă, că medicii în domeniu să se perfecţioneze şi să formeze, la rândul lor, alte noi generaţii de specialişti, conform prof. Cătălina Tudose.
Sursă: www.paginamedicala.ro
Citește și: {loadposition articlescategoryload}