Pornind de la realitatea în care se află Marea Neagră, observăm că acest spațiu este condiționat de geografia regiunii. Ne-am obișnuit să acceptăm profilul static al acestui bazin datorită constrângerii accesului în Marea Neagră prin strâmtorile turcești – Bosfor și Dardanele. Suveranitatea exercitată de Turcia asupra strâmtorilor a avut oarecum rolul (nu consecvent) de a limita accesul Uniunii Sovietice și, mai târziu, al Rusiei spre Marea Mediterană. Această nevoie strategică de a proteja creșterea prezenței ruse pe flancul sudic al Europei a permis Moscovei să funcționeze aici nestingherită, profilându-și un status quo regional. Dincolo de puterea sa maritimă la Marea Neagră, Rusia a depus eforturi considerabile de a menține pe orbita sa regimurile politice din regiune, iar pentru a se asigura că influența ei va dăinui, a plantat conflicte artificiale sub pretextul protejării minorităților ruse pe teritoriul statelor învecinate. Această tactică a avut rolul de a trimite forțe de ocupație pe teritoriul altor state suverane, numite de Moscova în mod fals „forțe de menținere a păcii”. De fiecare dată când exercitarea controlului politic al Kremlinului a eșuat, folosirea forței a devenit opțiunea acceptabilă pentru menținerea status quo-ului regional.
Silviu NateFoto: Arhiva personala
În timp ce Marea Neagră nu a beneficiat de o așa numită internaționalizare,
» Citește continuarea pe pagina autorului