Drumul spre stâna Mănăstirii Secu șerpuiește printre stejarii seculari de la Braniște – copaci înalți, bătrâni, cu trunchiuri noduroase ce par că au crescut odată cu mănăstirea însăși. E dimineață. Roua încă nu s-a uscat, iar undeva în depărtare se aud oile și câinii. Aici, în mijlocul acestui colț de lume parcă neatins de civilizație, trăiește de aproape patru decenii Părintele Vichentie.
„Din prima zi când am venit în mănăstire, am avut ispite și necazuri… Dar n-ai ce-i face. Trebuie să faci ascultare până la capăt, că ascultarea e mama tuturor bunătăților. Și dacă o faci cu dragoste, nu se mai cheamă ascultare. Știți cum se cheamă? Liturghie!”. Nu sunt cuvinte scrise în vreun Pateric îngălbenit de vremuri, nici însemnări despre nevoințele monahilor de altădată. Sunt vorbele unui om pe care l-am găsit, într-o dimineață de mai, în mijlocul a trei sute de oi, la stâna Mănăstirii Secu. Un om care, de aproape 40 de ani, se roagă cu timp și fără de timp printre brazi și stejari, dar și printre morminte. Pentru că are, în paralel, două ascultări pe care le împlinește cu aceeași grijă: e baciul și groparul mănăstirii.
L-am găsit pe Părintele Vichentie exact acolo unde trebuia să-l găsim: în mijlocul turmei. Are aproape 68 de ani, fața brăzdată de vânt și de soare și mâinile ușor tremurânde. Seamănă izbitor cu părintele Proclu Nicău, parcă ar fi frați gemeni. La prima vedere, îți poți imagina că omul acesta a trăit dintotdeauna între păduri și turme, că lumea lui se oprește la gardul stânii. Dar, de fapt, te înșeli complet.
Școala ascultării
Părintele Vichentie a venit la mănăstire din Tudora, județul Botoșani. La Sihăstria a intrat într-o școală a ascultării din care au ieșit, de-a lungul timpului, monahi de o măsură duhovnicească și o smerenie rare. Mulți dintre ei au rămas astăzi, pentru noi, doar o amintire și o cruce în cimitirul mănăstirii, dar nevoința lor e cunoscută de Dumnezeu și numele lor e scris în Cartea Vieții. Din aceeași școală vine și părintele Vichentie, iar cuvântul acesta – ascultare – își face loc mereu printre vorbele lui, ca un fir roșu care l-a purtat prin toată viața monahală. Treptat, ascultarea lui s-a legat tot mai mult de oi și de stâna mănăstirii. Patru decenii. Aproape o viață de om.
Îi stau alături câteva ore bune și încerc să înțeleg cum arată o zi din viața lui. Nu reușesc pe deplin – pentru că o zi din viața părintelui Vichentie nu încape într-o vizită de câteva ore, la fel cum nu poți înțelege marea sau muntele dintr-o simplă fotografie.
Înconjurat de părintele Pantelimon – ajutorul lui de nădejde, venit tocmai ca să nu fie aici singur –, de Gheorghe, cel care merge cu oile prin pădure și prin unghere, și de patru câini – trei dulăi mari de pază și unul mic, de rasă, dresat să întoarcă turma –, părintele Vichentie are în grijă aproape 300 de oi. El rămâne „la odaie”, cum îi place să spună. Nu mai urcă zilnic cu turma pentru că anii își cer, încet-încet, dreptul, iar dealul, acum, îl obosește.
Îmi spune că, de obicei, o zi la stână începe la ora 5.00. Dar „iarna, când încep fătările încă din noiembrie, sau vara, când oile sunt sus pe munte, ziua începe la 4.00 sau chiar 3.30”. Iar asta se întâmplă, uneori, după nopți în care adoarme mult dincolo de miezul nopții, „mai ales când lemnele sunt ude și focul nu vrea să prindă în sobă”. Fiindcă nu are cum să ajungă în fiecare duminică la Sfânta Liturghie, și-a luat un aparat de radio mic, prin care ascultă slujbele de pe Trinitas și cuvintele realizatorilor de la Iași și București: „…frumoase cuvinte, dar oleacă prea mari pentru Vichentie, păcătosul!”.
continuare pe https://doxologia.ro/vichentie-monahul-care-dormit-sicriu-ca-sa-nu-se-mai-teama-de-moarte