Când era student, Petru Ghilan l-a ascultat la întâlnirile clubului Junimea de la Iaşi pe Constantin Noica vorbind despre manuscrisele lui Eminescu.
L-a cucerit într-un asemenea fel încât era dispus să meargă pe jos cu Noica până la Bucureşti, fiind fascinat de ideea de a lua manuscrisele lui Eminescu din biblioteca Academiei, unde le citeau doar cărturarii şi erudiţii, şi distribuirea lor către public, către oameni.
Astăzi, la 58 de ani, Petru se pregăteşte ca în aproape două săptămâni să meargă pe jos până în India, pe urmele lui Marco Polo, să treacă prin 20 de ţări, să vadă 130 de situri UNESCO şi să străbată, pe jos, 41.000 de kilometri în cinci ani de zile. De la momentul manuscriselor lui Eminescu până astăzi, visul lui Petru este acelaşi: să strângă bani să deschidă întâi o bibliotecă de filosofie clasică şi orientală la Iaşi, iar mai apoi a unei şcoli de filosofie, limbi clasice şi orientale.
Pe 19 august, Petru Ghilan se pregăteşte pentru călătoria vieţii sale: va străbate 41.000 de kilometri pe jos, de la Iaşi, la Atena, prin sudul Egiptului, va vedea Ierusalimul, ţările din Orientul Mijlociu, va străbate coasta Turciei, prin Istanbul şi Ankara, regiunea Caucazului, Iranul (mai multe regiuni, îl va traversa de două ori), ţările din Asia Centrală, inclusiv Afganistanul, şi va coborî în sud, spre India. Traseul îl va face 90% pe jos, mai puţin în regiunile în care există conflict armat şi peste mări, iar durata este de cinci ani de zile.
Petru nu o face pentru el, deşi de mic şi-a dorit să facă o expediţie în jurul lumii, nici ca să-l pună cineva la „gazeta de perete“, ci vrea să atragă atenţia asupra faptului că în România nu mai există oameni care să se gândească la viitorul ţării.
„Problema cea mai gravă din România este subvenţionarea acută şi cronică a învăţământului şi că de aici apar foarte multe probleme, efectul direct fiind lipsa numărului necesar de specialişti în domenii care se ocupă cu dezvoltarea societăţii, şi nu mă refer la cea economică sau industrială, ci la dezvoltarea pe celelalte planuri, socioculturale“, a spus acesta.
Fără a avea pretenţia că a avut o revelaţie unică în ţară, Petru şi-a dat seama de problemele grave pe care le presupune o subfinanţare cronică a învăţământului încă de după Revoluţie. I-a plăcut să fie „şoarece de bibliotecă, chiar dacă n-am ajuns mare cărturar“ şi a scos din anuarul BCU Iaşi o serie de cifre care-l sperie şi astăzi. Din 150 de state luate în considerare, România era pe locul 18 de la coadă în ceea ce priveşte procentul din PIB alocat educaţiei, în spatele unor ţări ca Botswana sau Burkina Faso. În 1989, în România se publicaseră 2.200 de cărţi la o populaţie de circa 24 milioane de locuitori, pe când Cehia tipărea 16.000 de noi ediţii bibliografice. În 1989, Albania avea mai mulţi studenţi decât România raportat la populaţie, iar cei care se ocupau de studiile umaniste în România erau un procent infim din total.
Ironia sorţii este că văzând statisticile Petru Ghilan nu s-a speriat şi nu a vrut să plece din ţară, ba din contră, atunci s-a hotărât să rămână, fiindcă încă din 1984 îşi propusese să fugă, să găsească azil într-o ţară „cu paşaport puternic, ca SUA sau Canada“, să muncească să facă rost de bani şi să se pornească într-o călătorie în jurul lumii.
De la Petrila, înot la Istanbul
În 1984, când cocheta cu studiile Facultăţii de Filosofie de la Iaşi, ale cărei cursuri le-a început de două ori, înainte şi după revoluţie, dar pe care nu le-a finalizat nici până astăzi, Petru Ghilan a muncit un an la mină în Petrila. Apoi, când s-a decis definitiv că nu mai vrea să rămână în România, a plecat la Constanţa şi s-a angajat la port, în 1985. Timp de patru ani de zile, timp în care a mai stat şi la Iaşi, a pândit o cale sigură de a ieşi din ţară, fiindcă securitatea în port era foarte strictă.
Articol integral pe www.ziaruldeiasi.ro