NewsPascani.com Pașcani, Târgu Frumos, Iași
Iași

Povestea unui tânăr motociclist care a fost lovit de o maşină şi s-a ales cu o fractură deschisă

„În urmă cu cinci luni eram un tânăr încrezător, liber, puternic, manierat, punctual, parolist, cu un puternic simţ civic, cu multe vise şi tot atâtea împliniri. Într-o zi ca oricare alta, am pierdut tot când, mergând pe motocicletă, am fost lovit de o maşină în trafic. Chiar dacă amândoi circulam cu 30 – 40 km/h şi urmările au fost o fractură deschisă la un picior şi câteva zgârâieturi. Am avut un sentiment de bucurie sinceră atunci când am văzut că ajunge ambulanţa, şi am crezut că toate se vor termina imediat. Însă greul abia începea iar acel sentiment de bucurie a fost ultimul pentru o lungă perioadă de timp. Cred că nici astăzi nu mă pot bucura ca înainte…

La şase ore după accident am intrat în sala de operaţii: culmea, era o cameră mică, care nu avea nici o legătură cu ce îmi imaginam eu. Îmi amintesc un stander pentru perfuzie cu multe straturi de vopsea şi multe urme murdare de mâini, cred că acela a fost momentul când am realizat că nu mai pot lua decizii pentru sănătatea mea. La scurt timp, mi-au făcut anestezie şi a început operaţia. Eram înconjurat de oameni dar simţeam că sunt singur, speriat, neajutorat, slab şi parcă eram captiv acolo, parcă eram ţinut împotriva voinţei mele. Simţeam mirosul şlefuirii osului meu şi loviturile ciocanului care-mi împingeau broşele în os. Însă nu mai ştiu ce sentimente aveam atunci. La un moment dat anesteziştii au intrat în vorbă cu mine, m-am bucurat enorm şi le mulţumesc. La scurt timp doctorii au terminat şi m-au mutat în salon unde am stat cu piciorul pe un suport timp de cinci zile.

M-au dus într-un salon şi după puţin timp pacienţii s-a culcat. Însă nu ne-a tihnit: un pacient aflat în sevraj de la lipsa alcoolului părea că a înnebunit. Nu ştiu câţi m-ar crede dacă povestesc ce făcea, însă acela a fost momentul în care chiar mi-a fost frică pentru viaţa mea: tot salonul a început să strige şi a trecut ceva timp până angajaţii spitalului au venit să-l lege. Mi-am dat seama că sunt singur, nimeni nu mă poate ajuta şi nu mă pot apăra nici măcar pe mine. Episoadele cu persoane în sevraj au fost zilnice, însă niciunul nu m-a înspăimântat ca cel din prima noapte.

La cinci zile de la operaţie, medicii mi-au spus că voi fi externat. Eram speriat, aveam dureri cumplite şi nu coborâsem piciorul de pe suport până atunci. Am încercat să-l aşez pe pat însă m-a luat un val de dureri şi înţepături pe care nu credeam că le pot îndura. Am refuzat externarea. În următoarele două zile am avut aceleaşi dureri şi înţepături. Însă în a şaptea zi a trebuit să plec… Durerile au continuat mult timp. La alte şapte zile de la externare, noaptea, m-am trezit cu nişte dureri care-mi dădeau impresia că mi se deschide operaţia. A fost înfiorător.

Sunt multiple şocuri prin care am trecut şi care au tot contribuit la demoralizarea mea. Simţeam că nu mai sunt în stare de nimic, parcă eram dezamăgit de mine că nu puteam merge sau să pot face lucruri simple. Nu puteam să mă îmbrac singur sau să scot mâncarea din frigider sau să-mi spăl/pregătesc hainele. Chiar şi acum îmi trebuie rucsac să îmi pot muta chestii banale dintr-o cameră în alta. Ba chiar am fost pe punctual de a fi tâlhărit de o persoană care, dacă nu eram în cârje, nu făcea mai mult de a-mi cere un leu. Senzaţia de dezamăgire cred că are rădăcini şi în dificultatea şi răbdarea pe care trebuie să o ai la fiecare instituţie la care apelezi mergând în cârje, cât şi lipsa de compasiune sau măcar toleranţă a persoanelor cu care intri în contact.

La cinci luni de la producerea accidentului mă simt la capătul puterilor. La finalul lunii februarie împlinesc 33 de ani şi am senzaţia că astăzi sunt foarte diferit faţă de cel de acum cinci luni. Nu mai sunt încrezător sau puternic şi liber să fac ceva firesc: să mă plimb, să înot, să-mi plimb câinele sau să ies într-un club; mă simt sătul de orice, speriat că nu am control asupra situaţiilor din viaţa mea, de condiţiile în care poţi fi tratat de alţi oameni, că nu pot face chestii normale de prea mult timp. Nu contează cât de mult îmi doresc sau cât de mult plătesc serviciile medicale, investigaţiile sau recuperarea ori cât de mult lucrez acasă. Astăzi sunt diferit faţă de ce am fost până în momentul accidentului. ”, povesteşte E.R.

E.R. este consiliat de către psiholog Bianca ADĂSCĂLIŢEI de la Asociaţia WorldStreet. El a apelat linia telefonică HelpLine WorldStreet – consiliere psihologică gratuită a victimelor accidentelor rutiere. Linia telefonică a fost înfiinţată cu sprijinul Primăriei Iaşi, prin proiectul ”Safety First”.

ziaruldeiasi.ro

loading...
Advertisements

Related posts

A murit bărbatul depistat cu botulism

Redacția

Servicii gratuite de depistare precoce a cancerului, disponibile la IRO Iași

Redacția

Zeci de profesori ieşeni s-au făcut de râs la definitivat

Redacția
Încarcă...