Ne aflăm într-o perioadă aglomerată a anului și totodată cea mai frumoasă. Suntem pe final de an și este momentul să facem bilanțul. 2016 a fost un an al schimbărilor pentru unii, un an greu pentru alții, iar pentru un om optimist din Pașcani a reprezentat fericirea.
A modelat tinerii în așa manieră încât mulți asociază fostul liceu cu numele ei. A stat la catedră suficienți ani, spune sistemul de învățământ românesc, dar insuficienți pentru noi, elevii, care ne-am fi dorit să perpetueze mai mult curiozitatea intelectuală în adolescenții de astăzi.
A păstra valorile noastre românești reprezintă echilibrul uman, însă a iubi orășelul tău care uneori e urâcios reprezintă succesul. Camelia Neață este un om de succes, spun zecile de generații care au învățat limba lui Voltaire cu ajutorul ei.
Pentru vechii liceeni, acum oameni în toată firea, profesorul de franceză Camelia Neață a fost un profesor dur, care nu empatiza cu „durerea lor”. Doar timpul a răspuns la ceea ce ei vedeau a fi o nedreptate. Camelia Neață te pregătește pentru viață, instruind și valorificând în tine respectul de sine în primă instanță și mai apoi dragostea de ceea ce te înconjoară.
Se descrie a fi un om obișnuit cu un spirit rebel, liberă și deși scrie foarte frumos despre viață și nimicurile din ea, nu a luat în calcul să scrie o carte ci cel mult un blog.
A fost profesoară pentru sute de elevi și toți o poartă în suflet, acolo unde greu ajung cadrele didactice.
Cine este Camelia Neață? Întrebarea, pentru mine, o fostă elevă a dumneavoastră este retorică. Din acest motiv plusez. Cine este Camelia Neață dincolo de creatoarea de destine?
Camelia Neață este un om absolut obișnuit. Nu fac lista cu ce înseamnă asta căci știm cu toții, dar cum identitate perfectă nu există, eliminând zonele de intersecție, rămân câteva fâșii pe care scrie colorat inegal și in relief spirit rebel, imaginație, curiozitate intelectuală și iubire, munți de iubire.
Mulți ani ați fost în slujba elevilor. Spun slujbă fiindcă nu cred să fie cineva care să nu fi văzut în dumneavoastră dăruirea în ceea ce privește învățarea limbii lu Voltaire. Ce a reprezentat pentru dumneavoastră meseria de profesor?
În ciuda aparențelor, sunt un om foarte organizat. Totdeauna este ordine în dulapul vieții mele. Sertarele se deschis și se închid ușor. Cel pe care scrie profesie e printre primele. Mereu am crezut că nu contează ce meserie faci, totul este să o faci cum trebuie și dacă ai privilegiul să fii un ales, să-ți placă la nebunie ceea ce faci. Ei bine, eu am fost!
Credeți că meseria a fost cea care v-a ales pe dumneavoastră sau asta vă era scris să faceți? Franceza…o limbă frumoasă, dar grea pentru unii.
Întrebarea aceasta vine în trena celei de mai sus. Alegerea meseriei a fost cel mai simplu lucru pentru mine. Fără calcule, fără comandă socială, nimic. Când eram prin clasa a IV-a, tatăl meu m-a dus la Festivalul Cerbul de Aur de la Brașov. Au concours avea recital Enrico Macias. M-a fascinat muzica lui și aș fi vrut foarte mult să înțeleg versurile melodiilor, franceza îmi suna elegant, rafinat, ca o limbă a îngerilor. Și atunci am hotărât: Voi fi profesoară de limba asta cântătoare. Nimic nu m-a deturnat, nici măcar cele 10 locuri și cei 370 de candidați de la admitere. Am urmat încăpățânarea asta îndrăgostită. Așadar, eu am ales, dar nici ea, franceza, nu mi s-a împotrivit.
Cum au fost pentru dumneavoastră primii ani la catedră?
În primii ani eram o aiurită și nici nu se putea altfel căci în mine se dădeau zilnic bătălii între ceea ce învățasem că trebuie să facă profesorul pentru a avea rezultate și lipsa oricăror rezultate. Intram în clasă și „turuiam” numai în franceză, elevii nu pricepeau nimic și mă priveau ca pe o curiozitate. Unii de plictiseală, de neînțelegere mă desenau. Responsabilul cu eficiența din mine mă punea la zid: Fă ceva! Și am făcut… Am luat-o de la zero, mi-am făcut propriul plan, strategii, tehnici, am învățat văzând și făcând, mi-am asumat criticile și chiar sancțiunile pentru că nu respectam protocolul, dar roadele au început să apară. Bref, n-a fost ușor și a fost nevoie de curaj. Mă bucur că l-am avut!
Ați fost nevoită să vă schimbați atitudinea vreodată din cauza elevilor? Să fiți altfel doar pentru ca procesul didactic să fie asimilat?
Oh, da! Un profesor trebuie să fie flexibil. Să fie mereu acolo, în clasa aceea, care niciodată nu este identică alteia. Și este destul de complicat. Profesorul are obiectivul x, nu are nici o șansă să îl atingă comportându-se liniar. Uneori este nevoie de sincronie, alteori de contrast. Când și cum trebuie să simți, nu există rețete. Sunt multe variabile, dar cu certitudine plictiseala elevului este certificatul de eșec. Nu degeaba profesorul a fost asemănat cu actorul. Atâta doar că profesorul nu are rolul prescris, ci el îl creează și îl joacă simultan.
Ați fost dirigintele de clasă a multor copii care acum sunt „oameni mari”. Vedeați sau vedeți sclipirea unu elev? Dacă da, ce ar fi de făcut pentru acel copil ca să nu fie demotivat.
Am crezut, cercetat, descoperit și verificat că orice elev are o sclipire. Sclipirea aceea despre care vorbeai. Uneori scânteia aceasta nu are nici o legătură cu disciplina pe care o predă profesorul „analist”. Am descoperit și eu multe scântei, dar satisfacția de a o fi făcut e anulată de cantitatea mult mai mare de luminițe mocnite pe lângă care am trecut fără să le văd. La cum era și încă este sistemul de învățământ, e imposibil aproape să faci muncă de miner descoperitor de aur. De aceea apreciez atât de mult sistemul Montessori , al cărui obiectiv major este relevarea și dezvoltarea lui < le meilleur de l’élève>. Noi nu putem, nu știu de ce Dumnezeu, să renunțăm la ținta acumulării reproducerii și evaluării cunoștințelor care își duc existența în bidonvilurile inteligenței noastre când există atât de multe deschideri spre <savoir faire>.
Unde credeți că greșesc profesorii astfel încât nu reușesc să se impună? Este vina societății contemporane sau elevii uită formele de respect și fac confuzie între școală și spațiu public?
E simplu de răspuns. Iată o listă, firește nu exhaustivă și clar subiectivă.
Domeniul de definiție: Elevii sunt și se comport așa cum adulții i-au educat și format.
Așadar:
Pentru a se impune, profesorul trebuie să aibă vocație. Ce e aia vocație? E mult și complicat de spus. Avem internet.
Răbdare.
Intuiție
Simțul umorului
Creativitate
Solidă formație profesională
Abilități de comunicare
Să-și iubească elevii
Seriozitate
Empatie
Lipsa oricărei componente dezechilibrează întregul, așadar, profesorul nu se poate impune.
Vă este dor de catedră? De clopoțel? De pregătirea pentu Bacalaureat?
DA DA și Da. Îmi este dor așa cum îmi este dor de tinerețe. Nostalgic și imposibil. Nu m-aș mai întoarce la catedră căci cercul s-a închis, deși dacă ar fi, știu unele nișe în care aș fi mai bună decât altă dată.
Ce ați fi dorit să mai faceți în calitate de profesor și credeți că nu ați făcut?
Aș mai lăsa naibii acordul participiului trecut, prenumele <en și y>, sistemele de progresii proporționale și le-aș înlocui cu texte suport formative exploatabile în adaptarea adolescentului la prezent, de exemplu. Aș desființa sistemul de notare, n-aș mai pune pe toți elevii unei clase să facă aceeași temă, n-aș mai accepta să lucrez cu mai mult de 15 elevi într-o oră… și alte iluzii.
Poate nu știți, însă ca și cuvânt care ar reprezenta personalitatea Cameliei Neață este RESPECTUL. Cum credeți sau care ar fi cheia acestui succes, cel în care profesorul are un statut, dar și o relație de prietenie cu elevii?
Mă flatează acest termen și trec repede peste el să nu înceapă să apară îndoielile. Fac o mărturisire: Cum am procedat eu. Când luam clasa, la început, ca, vrun an, alteori doi, clasa a IX-a și a X-a, eram o scorpie. Dură, neiertătoare, tăioasă, severă. Bieții copii se cam temeau , am și dovezi scrise înn sensul acesta, dar regulile erau clare. Aveam foarte mare grijă să fiu echidistantă. Astfel, ei și le asumau, greșeau, își primeau pedeapsa și nu mă țineau de rău pentru că eram dreaptă cu toți. Asta era Bestia! Apoi, când căpătam convingerea că și-au apropriat stilul de muncă, responsabilitatea, dorința de a fi mai buni, necesitatea progresului și tot ce am vrut eu să obțin de la ei apărea, surpriză: Frumoasa. Uimiți, descopereau că afurisita aia îi înțelege, le cunoaște fricile, le știe muzica știu de ce și cum se îmbracă în rolul acela, le înțelege grijile, îi iubește și le arată asta. Când le vorbeam, nu le spuneam ceva ci mă spuneam și am învățat de la ei cât de important, în demersul educațional este să fii autentic, cinstit și corect. Știu, oricine poate să critice cu argumente sistemul meu, dar vă spun, a fost eficient.
Ce ați cules frumos de la viață, alături de elevi? Ce au și trebuie să păstreze învățăceii?
Este exact întrebarea pe care i-am pus-o eu, nu demult unei foste eleve, profesoară și ea acum.
“-Ce ai învășat de la mine, Laura?
-Am învățat simțul umorului, optimismul, încrederea, dreptatea și frumosul”.
Ce altceva ar fi făcut Camelia Neață dacă ar fi să ne întoarcem în trecut?
Mi-ar fi plăcut să conduc o revoluție, e prea mult să o descri. Și aș fi putut.
Sunteți activă pe o rețea de socializare și adesea cu gândurile dumneavoastră empatizează zeci de oameni, printre care foști elevi. Sunteți veșnic tânără în idei, în planuri de viitor și atât de matură în luarea deciziilor. De unde acest echilibru?
Da, și sunt o partizană convinsă al acestui mod de comunicare, în ciuda criticelor destul de zgomotoase. Dincolo de niște precauții absolut îndreptățite, eu zic că sunt doar fițe elitiste. Lumea se schimbă și îmi plac schimbările, tot în virtutea acelei curiozități despre care vorbeam. Mi-e bine pe acea rețea de socializare. Știu că unele fețe întâlnite acolo sunt fabricate și nu mă refer la poze, treaba lor. Nu mă prefac. Sunt acolo așa cum sunt și în viața reală. Unii prieteni virtuali mi-au devenit prieteni reali. Nu sunt distanț, ierarhii, este multă libertate acolo și asta coafează de minune un om liber ca mine. Libertatea aceasta, echilibrul vin din împliniri. Nu am nimic de demonstrat nimănui. Sunt eu și atât!
Care-i povestea cu bufnițele? Este o curiozitate a multora. Ce reprezintă bufnițele pentru dumneavoastră?
Sunt animalele, mă rog, păsările mele preferate. Mă fascinează ochii lor. Par atât de rătăcite în lumea noastră, atât de discrete. Par a ascunde o taină, o taină uriașă pe care nu o vom afla niciodată și ele știu asta, dar nu vor să uluiască pe nimeni. Nu au nevoie de recunoaștere. Bineînțeles, eu spun asta, nu ele. Oi fi și eu o bufniță și noaptea când nu pot dormi mă uit pe fereastra voasră și vă vrăjesc. Hahaha.
Ce reprezintă pentru dumneavoastră municipiul nostru? Pașcani…
E orașul meu. Aici mi-am trăit toată viața, cu excepția anilor de facultate. Este locul unde s-au născut părinții mei și fiul meu. Sunt legată de Pașcani prin iubire. De aceea mă doare cânnd este vorbit de rău, chiar dacă este adevărat. Nu sunt oarbă, văd și eu atâtea care nu sunt în ordine, însă am răbdare și prefer să văd și să vorbesc despre ce este frumos în el, căci așa este în iubire. Oare o mamă își iubește copilul pentru că este perfect? Dacă nu ar fi nu l-ar mai iubi? De altfel e o tâmpenie să încerci să motivezi iubirea, nu? Mă obosește și mă revoltă uneori referința la politic pentru orice chestie strâmbă din oraș. Că e murdar. Da, e murdar, dar l-a murdărit PSD-ul sau PNL-ul sau mai știu eu cine? Nu! L-a murdărit pășcăneanul meu, ăla pe care îl iubesc că e din oraș cu mine. Mă rog… Și cunosc mulți oameni bucurie, oameni sărbătoare, oameni încântare în acest oraș micuț cu miros de locomotivă. Sunt fericită aici!
Revenind la darul acesta de a așterne frumos cuvintele. Ați luat în calcul vreodată să scrieți o carte? Dacă da, despre ce ar fi, sau poate aveți și un nume de carte.
Mi s-a mai propus. Am fost încurajată să o fac. Răspunsul la întrebarea de ce nu scriu este: Păi nu scriu? Pe rețeaua aia de socializare? … Am făcut următoarea gândire.
-De ce ar scrie cineva o carte?
-Ca sa o publice.
-De ce ar publica cineva o carte?
1. Pentru că simte că are ceva prețios de spus (rar)
2. Pentru notorietate (des)
3. Pentru bani (foarte des)
Motivele pot funcționa single, în cuplu sau ménage à trois. Eu nu mă aflu în niciuan din aceste situații. Și apoi, scrisul publicabil implică destule rigoli, constrângeri, calcule. Așa că nu voi scrie cărți. Cel mult o să-mi fac un blog.
Știm că vă place să fiți colindată. Ne apropiem de sărbători, iată, mai sunt câteva zile. Ce înseamnă Craciunul pentru dumneavoastră? Este cea ai frumoasă perioadă a anului?
Este o sărbătoare magică. Îl aștept în fiecare an cu emoție și înduioșare. În ultima vreme , și cu strângere de inimă, pentru că nu se mai colindă. În fiecare an, tot mai puțini copii cântă la fereastră “Florile dalbe”. Se aleargă prea mult după bucate, prea mult consumerism, se sărbătorește Craciunul în cluburi. Sigur, și eu pregătesc masa de Crăciun pentru familia mea, dar asta e o obligație de care mă achit cum se cuvine. Dar pentru mine, Crăciunul este să împodobesc bradul întotdeauna în Ajun, ascultând colinde. Și deși sunt eu și soțul meu, în fiecare an, fiecare dintre noi a găsit sub brad darul de la Moș, pus acolo fără știrea nimănui.
Vă faceți anual un bilanț, pe final de an? Dacă ar fi să găsiți un singur termen care ar descrie anul 2016, care ar fi acela?
Da, îmi fac bilanțul anual, dintotdeauna, dar nu vă spun după ce criterii căci mă cunoaște multă lume. 2016=FERICIRE.
Ce gânduri transmiteți tinerilor?
Citiți! Căutați frumosul în voi înșivă și în afară, iubiți, citiți, faceți alegeri motivate, citiți, purtați-vă, vorbiți frumos, zburați, zburdați, citiți, îndrăzniți, citiți! Nimic fără Dumnezeul
Ce gânduri transmiteți foștilor elevi care v-au luat drept reper în viață?
Puteați alege mai bine!
Aveți un motto, un citat sau un proverb după care vă ghidați?
L-am mai declarat și cu alte ocazii. Sunt cuvintele, se spune Reginei Isabela către Cristofor Columb înainte de călătoria pe mare, în urma căreia a descoperit America: “Pluteşte drept înainte, şi dacă pământul pe care-l cauţi nu există încă, fii sigur că Dumnezeu îl va născoci într-adins pentru a-ţi răsplăti îndrăzneala.”