Ceremonia încoronării lui Charles al III-lea a fost, dincolo de elaborata coregrafie şi simbolismul ei constituţional, imaginea însăşi a tradiţiei care se încăpăţânează să existe în această epocă dominată de barbarie, nihilism moral şi relativism cultural. Ziua de ieri a reafirmat acel fapt elementar pe care atâţia dintre maeştrii de gândire ai erei digitale îl denunţă ca reacţionar, pernicios şi retrograd: naţiunile depind, spre a dura, de această unică forţă de coeziune a tradiţiei. Ataşamentul patriotic este de neimaginat în absenţa solidarităţii care se construieşte prin gesturile consolidate istoric. Comunitatea care se naşte, în acest mod, nu este un edificiu demagogic sau xenofobic, ci expresia însăşi a dorinţei de a trăi împreună.
Ioan StanomirFoto: Arhiva personala
Tradiţia intră în vieţile noastre în hainele ei cele mai umile. Ea nu ni se înfăţişează mereu în decorul de pompă şi de emoţie al ceremoniilor de stat. Adesea ea se ascunde în ipostazele modeste ale continuităţii umane. Itinerariul pe care îl urmăm in vieţile noastre este înscris în rama ei. Revolta şi fronda nu pot schimba datele acestei istorii de care noi aparţinem. Niciodată ostificată,niciodată inertă, niciodată încremenită în răceală impersonală, tradiţia este rama în care se aşează existenţele noastre.
» Citește continuarea pe pagina autorului