Marea noastră actriță Oana Pellea s-a reîntors pe scenă. După două decenii de „actor independent”, s-a angajat de curând la Teatrul Național din București și apare deja într-o nouă premieră: „Jurnal de România. 1989”, spectacol semnat de Carmen Lidia Vidu, o montare dedicată Revoluției române.
Lumea fără ochelari de cal
– Jucați în „Jurnal de România. 1989”, noua premieră a Teatrului Național din București. Ce v-a atras la acest proiect?
Lumea fără ochelari de cal
– Jucați în „Jurnal de România. 1989”, noua premieră a Teatrului Național din București. Ce v-a atras la acest proiect?
M-a atras noutatea acestui demers. Este un spectacol de teatru-document. E o zonă neexplorată de mine și pe care mi-o doream. M-a atras această regizoare, Carmen Lidia Vidu, care a făcut lucruri remarcabile pe acest teritoriu de teatru-document. De la prima vedere mi s-a părut a fi un om deștept, direct, obiectiv, onest, și nu m-am înșelat cu nimic. Acest spectacol marchează şi prima mea apariţie ca actor angajat pe scena Naționalului, pentru că, după cum bine știi, am fost actor liber-profesionist timp de 21 de ani.
– Acest spectacol, pe lângă faptul că abordează o temă majoră a istoriei noastre, Revoluția anticomunistă din decembrie 1989, este, pe de altă parte, și foarte intim.
– Da, este de fapt vorba despre patru revoluții, fiecare dintre cei patru actori povestind despre revoluția sa. Sunt patru unghiuri din care este privit același eveniment, patru opinii, patru mărturisiri care au și nu au legătură între ele. Sigur că poveștile au legătură între ele pentru că se raportează la aceleași întâmplări istorice, dar sunt diferite, căci fiecare avem un alt bagaj emoțional, familial, o altă experiență de viață. Într-un fel s-a așezat revoluția în mine, în alt fel în Ion Caramitru, în Florentina Țilea și în Daniel Badale. Dacă întrebările noastre sunt cam aceleași, răspunsurile sunt diferite sau lipsesc. Eu chiar așa închei mărturisirea mea, spunând că am încă mari semne de întrebare. Cine a tras în noi după plecarea lui Ceaușescu? Cine a ordonat să se tragă? Cât a fost revoluție și cât preluare de putere, de către eșalonul doi al Partidului Comunist? Cât a fost, de fapt, adevăr, și cât minciună? Eu am participat în acele zile cu sângele meu, cu carnea mea, cu sufletul meu, am fost pe străzi la Revoluție, am fost să apărăm televiziunea, dar am rămas, ca noi toți, cu aceste întrebări. Fiecare dintre noi a ascultat și poveștile celorlalți și a fost un exercițiu fabulos. Afli lucruri pe care nu le bănuiai despre oameni pe care îi știi mai mult sau mai puțin. Și dacă ai minte în cap, generozitate și deschidere, îți poți spune: „Uite că există și partea asta de realitate, la care eu nu m-am gândit până acum, pentru că, trebuie să recunoaștem, judecăm lumea privind-o prin ochelarii noștri de cal. Acest exerciţiu pe care l-a propus Carmen ne-a obligat și pe noi patru să dăm jos ochelarii de cal și să privim și prin ochii celuilalt, să vedem aceeași realitate din diferite unghiuri, și cred că și spectatorii vor fi cumva obligați să facă același lucru.
„Ar fi mare păcat să spui că nu a fost Revoluție”
– Cum a fost Revoluția dumneavoastră? S-a sfârșit sau încă mai continuă?
Caramitru spune: „Revoluția mea nu a reușit. Cea a lui Sergiu Nicolaescu a reușit.” Mă regăsesc într-un fel în cuvintele lui Ion Caramitru, dar, pe de altă parte, ar fi mare păcat să spui că nu a fost Revoluție. Foarte mulţi oameni au ieșit în stradă și de frig, și de foame, dar mai ales ca să fie liberi și să dărâme acel sistem nenorocit și criminal. Au ieșit pentru democrație și pentru libertate, pentru că nu se mai putea. Cei mai mulţi oameni au ieșit sincer și curat. Unii dintre ei au și murit în acele zile. Aceea a fost o Revoluție reală. Că după aceea am fost folosiți, mințiți, manipulați, asta este o cu totul altă discuție.
– În decembrie anul trecut, când s-au împlinit 30 de ani de la Revoluție, dumneavoastră ați citit în Piața Palatului Regal o listă cu nume ale celor care și-au dat viața în Revoluție.
– Acela a fost un moment extrem de emoționant, despre care nu am vorbit în spectacol, dar bine măcar că rămâne în interviul nostru. Țin minte că citeam numele și vârsta celor morți și aveam impresia că acea listă nu se mai sfârșește. Și eram mulți care primiserăm câte o astfel de listă. Plus că era de-a dreptul de necrezut: cum să spui Maria Popescu, trei ani, plagă împușcată în cap? Ce sistem e ăsta care ucide copii? Cei care au murit la Revoluție nu sunt doar niște nume pe o listă sau doar niște cruci în Cimitirul Eroilor, au fost oameni adevăraţi: copii, tineri, bătrâni. Toate numele astea și toate numerele astea sunt oameni care au murit în acele zile. Iar eu spun și subliniez în acest spectacol că, totuși, comunismul a fost regimul care a omorât cei mai mulți oameni din istorie. Cum să nu te cutremuri? Povestesc și despre dramele familiei mele sub comuniști. Străbunica mea din partea mamei a murit în pușcărie doar pentru că avea pământ și era de familie bună. Am un bunic care a făcut muncă la canal, mama și bunica au fost în domiciliu forțat… Familia mea are o istorie încărcată, și acest lucru îmi justifică repulsia față de comunism. Oricum, morții din Revoluție nu au murit de capul lor, minerii nu au venit apoi de capul lor.
– Ați dat ochii și cu minerii?
– Da, era să îmi iau o bâtă în cap, pentru că i s-a părut unuia că mă uitasem sfidător la el. Ni se spusese să nu îi privim în ochi pe mineri, ci să lăsăm privirile în jos, supuși. Ceea ce eu nu am putut să fac. Probabil că privirile mele îi transmiteau multe acelui miner care m-a luat de păr și se pregătea să îmi dea cu bâta în cap, moment în care unul care, nu știu, era miner, nu era miner, l-a oprit. I-a zis: „Las-o, mă!” Iar ăla s-a supus.
– Ce mesaj i-ați transmite lui Ion Iliescu acum, la 30 de ani de la Revoluție?
– Ion Iliescu trebuia să fie judecat de multă vreme. Dacă am fi trăit într-un sistem democratic adevărat, cu o justiție corectă, s-ar fi făcut de mult un proces al comunismului și, desigur, al lui Ion Iliescu, care ar fi trebuit să explice cum de, după plecarea lui Ceaușescu, au murit de nouă ori mai mulți oameni decât înainte.