Pe Maria Tănase, românii au numit-o „Privighetoare“, iar comuniștii, în dosarul de urmărire, „Gaița“. La 110 ani de la nașterea ei, ne reamintim nu doar că muzica ei a răsunat pentru țărani, artistocrați, președinți americani, dar și că a fost interzisă. Peste ani, Maria lui Moș Tănase rămâne „Pasărea măiastră“, așa cum a botezat-o Nicolae Iorga, și o punte indestructibilă către trecut.
Maria Tănase a fost numai dragoste, dragoste de esență tare, dragoste pentru muzică, dar, mai ales, dragoste pentru oameni. A cunoscut cântecul prin oameni, încă de mică, la voie bună și la suferință. Pe 23 septembrie 1913, când mustul se pregătea în butoaie, n-a fost mare bucurie în casa lui Ion și a Anei – Maria, tezaur nemuritor, se năștea într-un an sărac și secetos. Firul destinului de-a fi înconjurată de oameni și muzică – și flori – s-a întins încă din copilărie: „Tata, care rămăsese un sentimental în ciuda meseriei pe care şi-a ales-o, îşi aduna împrejurul său muncitori care, pe lângă arta grădinăritului, ştiau pe aceea a cântatului, aşa că împrejurul meu erau totdeauna figuri animate de focul artei. Mi-aduc aminte că iarna, strânşi lângă sobă, şi vara, când parfumul florilor te îmbăta, taica alcătuia viaţa acelor oameni încât le prilejuia seri de neuitat, în care lucrătorii, îmbiaţi la voie bună, îşi dezlegau băerile sufletului de parcă s-ar fi luat la întrecere în a juca şi a cânta ca pe la ei. Bătătura curţii se transforma atunci într-o imensă estradă“. Și tot părintele ei – grădinar-șef al Parcului Carol I – a scos cântecul din ea, ca un covor roșu ce i s-a întins în față toată viața: „Cine a anticipat cântecul ăsta a fost tata. Când petrecea mai târziu, noaptea, trimitea pe mama să mă trezească: «Ad-o pe aia mică». Nu-l ducea la culcare până nu mă sculam să-i cânt. Aveam şase-şapte ani şi cântam ce învăţam de la ţărani. […] De fiecare dată când îi cântam nopţii lui petrecăreţe, îmi dădea 20 de lei de hârtie, bani pe care îi băgam sub pernă şi pe care, bineînţeles, nu-i mai găseam a doua zi. Era foarte drăguţ Moş Tănase. Frumuseţea era însă că n-aveam glas. În schimb, sora mea mai mare avea o voce splendidă, de-o puritate rară, iar fratele meu cânta iarăşi frumos. Eu cântam cu respiraţia tăiată, mă opream la jumătatea cuvântului să mi-o reiau, loveam cuvintele unul într-altul, neavând grijă decât să scap mai repede şi să mă duc să mă culc“.
CONTINUARE AICI
