RCAST.NET
NewsPascani.com Pașcani, Târgu Frumos, Iași
Cultură

Mănăstirea Stânişoara – sihăstria din munţii Coziei

Deosebit de retras, aşezământul monahal de la Stânişoara este greu accesibil. Monahii din obşte duc o viaţă aproape pustnicească, petrecând în rugăciune şi în slujbe de toată noaptea, nevoindu-se după puteri.

În tradiţia locului se spune că la începutul secolului al XVII-lea au plecat la linişte şase călugări din Mănăstirea Cozia. Doi dintre ei, Daniil duhovnicul şi Misail ucenicul, s-au nevoit la poalele Muntelui Cozia, iar patru dintre ei s-au nevoit în peşteri, pe Muntele Stânişoara.

Cuvioşii Neofit şi Meletie

Cel mai vestit dintre sihaştrii de la Stânişoara a fost schimonahul Neofit. Acest cuvios şi-a săpat o peşteră în partea de apus a Muntelui „Sălbaticul” şi acolo s-a nevoit singur în aspre osteneli şi în neadormita rugăciune timp de 30 de ani. Toată săptămâna postea şi se ruga în peşteră, iar în ziua Duminicii cobora la sihăstria lui Daniil şi Misail de la Turnu, asculta Sfânta Liturghie şi primea Trupul şi Sângele lui Hristos. Astfel, răbdând grele ispite de la diavolul şi dobândind darul lacrimilor şi al vindecării suferinţelor omeneşti, şi-a dat sufletul în mâinile Domnului acolo, în peşteră, neştiut de nimeni.

  

Cuviosul Meletie era unul dintre cei şase sihaştri plecaţi din obştea Mănăstirii Cozia. El şi-a făcut peşteră în partea de sud a Muntelui Sălbaticul, la 1 km de Mănăstirea Stânişoara, şi aici s-a ostenit peste 40 de ani, slăvind neîncetat pe Dumnezeu şi păzindu-şi mintea curată de cugetele cele rele. Nevoinţa schimonahului Meletie era aceeaşi ca şi a pustnicului Neofit. Şase zile se nevoia în peşteră, iar Duminica mergea la Cuviosul Daniil duhovnicul de la Turnu şi primea Trupul Domnului.

Se spunea despre dânsul că zilnic îşi aducea apă cu ulciorul de departe, ca să se ostenească. La bătrâneţe, nemaiputând coborî, s-a rugat lui Dumnezeu şi a izvorât un puternic izvor de apă înaintea peşterii lui, ce se cheamă până astăzi „Izvorul lui Meletie”. Ajungând la adâncul bătrâneţii, şi-a dat sufletul cu pace în mâinile Domnului şi a fost numărat în ceata cuvioşilor părinţi. Peştera sa se păstrează până astăzi. Aici vin credincioşii şi aprind candele şi lumânări.

Pustiire şi înviere

În 1747, Gheorghe Clucerul, împreună cu alţi boieri din Piteşti, au zidit aici o biserică ce a fost pustiită în 1788 de năvălitorii turci, care au incendiat biserica, iar pe călugări i-au ucis. După aceasta, vreme de vreo 20 de ani, în chiliile incendiate şi părăsite ale schitului au poposit numai păstorii de oi din zonă.

În secolul XIX, această mănăstire devine cea mai vestită sihăstrie din Ţara Românească. Loc retras de lume, fără căi de acces, cu rânduială de viaţă athonită, aşezământul devine loc de nevoinţă pentru destui monahi atraşi de liniştea şi rânduiala acestei mănăstiri.

Între anii 1803-1806 schitul este reconstruit de către monahii Sava şi Teodosie, veniţi din Sfântul Munte Athos, sprijiniţi de Episcopul Iosif I al Argeşului.

continuare pe doxologia

Related posts

National Geographic: Maramureșul, una din cele mai frumoase destinaţii pentru 2015

Redacția

Papa Francisc, vizită istorică în Thailanda. 60.000 de oameni l-au așteptat

Redacția

O profesoară de la Școala Topile a scris și ilustrat un volum de poezii bilingv

Oana Cordoneanu
Încarcă...