Aproape 100 de lagăre de muncă forţată au funcţionat în România primilor ani de comunism. Minele de uraniu şi de plumb, ocnele şi Canalul Dunăre-Marea Neagră s-au numărat printre cele mai cumplite locuri unde mii de oameni au fost trimişi să muncească.
România a fost împânzită de lagăre de muncă forţată pentru deţinuţi politici de la începutul anilor ’50. Multe dintre acestea au fost adevărate locuri de exterminare pentru prizonierii lor, din cauza condiţiilor inumane şi a muncii până la epuizare la care erau supuşi oamenii. Minele de uraniu, Canalul Dunăre – Marea Neagră şi exploatările de plumb şi cupru au făcut nenumărate victime. Iată povestea câtorva dintre coloniile terorii. Baia Sprie – iadul de plumb şi cupru De la începutul anilor ’50, centrul minier de la Baia Sprie, din nordul României, a devenit colonie de muncă forţată pentru deţinuţii politici. În 1952, aproape 1.000 de oameni, aduşi aici din lagărele Canalului Dunăre – Marea Neagră şi din închisoarea Aiud lucrau în exploatarea de cupru şi plumb, în condiţii inumane.
Silicoza, bolile de plămâni şi de inimă au sporit numărul deceselor. Calvarul prizonierilor a început în 1953, relata Cicerone Ioniţoiu, autorul volumului „Morminte fără cruce. Contribuţii la cronica rezistenţei româneşti împotriva dictaturii”. „Noua conducere a instaurat teroarea. În primul rând s-a redus pâinea la 300 de grame, deci mai puţin de un sfert în comparaţie cu ce se dădea înainte. Norma s-a mărit la 7 tone minereu de om pe schimb, lucru foarte greu de realizat. Cine depăşea norma, primea ca stimulent pâine până la un kilogram în ziua respectivă. Munca, pe lângă că era grea, era şi periculoasă, atât la plumb, din cauza urmărilor asupra organismului, cât şi la cupru, unde exista pericolul accidentării cu materialul tăios ce cădea de pe tavan. Unora li s-a tăiat piciorul din cauza copturilor de pe bolta galeriilor. Pe zi ce trecea, teroarea începea să se accentueze. Celor bolnavi nu li se dădea îngrijirea de care aveau nevoie. Cei ce protestau erau pedepsiţi”, scria Cicerone Ioniţoiu.
După peste doi ani de regim de exterminare, tot ca răsplată pentru munca depusă, deţinuţii au fost puşi în lanţuri, bolnavii scoşi din infirmerie şi trimişi spre necunoscut. Mulţi dintre ei au ajuns la colonia de muncă forţată Valea Nistrului şi la minele de la Cavnic. Munca istovitoare la Canalul Dunăre – Mare Neagră Canalul Dunăre – Marea Neagră a fost primul mega-proiect al noului regim comunist instaurat în România şi controlat de Uniunea Sovietică. Lucrările la canalul fluvial dintre Cernavodă şi Capul Midia, care urma să aibă circa 70 de kilometri, au început în primăvara anului 1949. După aproape cinci ani de lucrări, în care au fost folosiţi circa 30.000 de muncitori, majoritatea deţinuţi în lagărele din Dobrogea, proiectul s-a dovedit un eşec răsunător al acelor vremuri. Aproape 20 de lagăre de muncă funcţionau de-a lungul canalului la începutul anilor ’50.
Articol integral pe www.adevarul.ro