Nu știu cum e viața fără dermatită atopică. La mine, simptomele au apărut de la 3 luni, cu niște pete pe scalp. Medicii au recunoscut repede boala și am fost diagnosticată imediat. Dar pe vremea aceea tratamentele nu erau așa de variate și nu reușeau să găsească ceva care să funcționeze, primeam doar creme sau injecții pentru imunitate.
Pentru că medicina nu era așa de avansată, ai mei s-au descurcat cum au știut. Au căutat tot felul de soluții, m-au dus la doctori, am făcut tot felul de teste, am ajuns chiar și la un spital din București, eu fiind din Iași. Dar nimic nu părea să rezolve problema și, în timp, boala a avansat, de la dermatita bebelușului la cea de adolescent și apoi la cea de adult.
“Am avut perioade când am lipsit și câte două săptămâni de la școală pentru că stăteam internată în spital din cauza boli”
Mereu a fost greu. Până pe la 4-5 ani nu prea îmi aduc aminte, știu doar din poveștile mamei că boala s-a extins repede pe mâini și pe picioare și obișnuia să îmi pună mânuși speciale ca să nu mă mai scarpin.
» Citește continuarea pe pagina autorului