Alegerile prezidențiale din Turcia au avut un prim câștigător încă de săptămâna trecută: naționalismul. Decizia lui Kilicdaroglu de a anunța trimiterea rapidă din Turcia a refugiaților sirieni, într-un gest disperat de a fura din voturile ultranaționalistului Sinan Ogan, l-a făcut pe Erdogan să pară actorul politic care poate gestiona într-adevăr această situație, în contrapondere cu liderul opoziției care a lăsat în plan secund narativul privind valorile democrației și drepturile omului, în timp ce mitingurile la care participau susținătorii săi au fost împânzite cu pancarte pe care scria: Sirienii vor pleca !
Dar acest naționalism, într-o Turcie puternic marcată de clivajele urban vs. rural, respectiv laicitate vs. conservatorism, este unul mai degrabă de tip kemalist și contravine viziunii neo-otomaniste a lui Erdogan.
Practic, o parte însemnată a turcilor nu îi mai vor în țara lor pe frații musulmani refugiați din țara vecină. Paradoxal, deși situația este în primul rând rezultatul crizei economice pe care Turcia o traversează în ultimii ani, turcii fiind nemulțumiți pentru sumele de bani cheltuite privind taberele de refugiați, dar și pentru pierderea unor locuri de muncă în fața sirienilor ale căror pretenții salariale sunt mult mai reduse, clasa economică a celebrilor tigri anatolieni a supraviețuit,
» Citește continuarea pe pagina autorului