Astăzi, Biserica Ortodoxă Română îl cinsteşte pe Sfântul Voievod Ştefan cel Mare, domnitorul muşatin căruia, pentru sfinţenia faptelor sale, poporul român de pretutindeni îi înalţă, din adâncul conştiinţei sale, un prinos de mulţumire şi recunoştinţă.
Fiu al voievodului Bogdan al II-lea şi al doamnei Maria – Mălina Oltea, domnitorul Ştefan cel Mare a manifestat, încă din fragedă pruncie, o deosebită dragoste faţă de ţară şi credinţa strămoşească. După uciderea tatălui său, este chemat la tronul Moldovei, la 12 aprilie 1457. Deşi a fost încercat, pe parcursul lungii sale domnii, de numeroase suferinţe, domnitorul nu şi-a pierdut niciodată nădejdea în Dumnezeu, purtându-şi cu evlavie crucea vieţii sale. A domnit 47 de ani, durată care nu a mai fost egalată în istoria Moldovei. În timpul său, a dus lupte împotriva mai multor vecini, cum ar fi Imperiul Otoman, Regatul Poloniei şi Regatul Ungariei.
„Atletul creştinătăţii”, aşa cum l-a numit papa Sixt al VI-lea, a luptat pentru apărarea dreptei credinţe, menire pe care a considerat-o sfântă şi pentru care şi-ar fi dat oricând viaţa, aşa cum arăta în scrisoarea pe care o adresa în 25 ianuarie 1475 tuturor principilor creştini ai Europei, după biruinţa dobândită împotriva turcilor, la Podu-Înalt, lângă Vaslui.
În cei 47 de ani de domnie, Ştefan a ctitorit 44 de biserici şi mănăstiri pentru războaiele purtate. Ctitoriile erau apoi înzestrate cu pământuri şi împodobite cu Sfinte Evanghelii şi cărţi, cu epitafuri şi veșminte de brocarturi scumpe, cu cădelniţe şi sfeşnice de aur. Dreptcredinciosul Voievod a pus numeroasele victorii nu pe seama iscusinţei minţii sale ci, cu smerenie, pe seama voii şi puterii lui Dumnezeu, care i-a stat mereu alături. Prin numărul mare de mănăstiri şi biserici zidite, atât în Moldova cât şi în Muntenia, Transilvania şi Muntele Athos, Sfântul Ştefan a fost nu numai apărător, ci şi mărturisitor al credinţei creştine.
L-a avut ca duhovnic şi sfetnic pe Sfântul Cuvios Daniil Sihastrul, de la care a învăţat să fie un om al înţelepciunii şi dreptăţii, al iubirii şi iertării:„Te-am iertat şi toată mânia şi ura am alungat-o cu totul din inima noastră”, scria voievodul, adresându-se boierului său, Mihu, unul din cei care participaseră la uciderea părintelui său.
Ştefan a murit pe data de 2 iulie 1504, cronicarul amintind că „l-au îngropat ţara cu multă jale şi plângere la mănăstire la Putna care era de dânsul zidită. Atâta jale era de plângeau toţi, ca după un părinte al lor”.
Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a canonizat la 20 iunie 1992, Sfântul Ştefan fiind sărbătorit în fiecare an, pe data de 2 iulie.
Sfinţenia Voievodului Ştefan cel Mare
Vorbind despre sfinţenia voievodului Ştefan cel Mare, pr. prof Constantin Coman amintea, în articolul “Dreptcredinciosul domnitor Ştefan cel Mare şi Sfânt sau despre criteriile sfinţeniei”, publicat în volumul “Prin fereastra bisericii sau o lectură teologică a realităţii”, apărut la Editura Bizantină:
„O anumită parte a intelectualităţii noastre – mereu aceeaşi – face alergie la auzul numelui Domnitorului Ştefan cel Mare, mai ales când acestuia îi este asociată sfinţenia, recunoscută de Biserica Ortodoxă Română cu câţiva ani în urmă prin hotărârea Sfântului Sinod care, de fapt, a pecetluit o cinstire pe care poporul binecredincios român a acordat-o dintotdeauna bravului domnitor. O anumită presă care revendică pentru sine rigoarea, obiectivitatea şi corectitudinea a atacat verdictul popular prin consideraţii care trimit mai curând la suficienţa de sine, trufie şi dispreţ, vorbind despre “calităţile” de bătăuş şi vărsător de sânge ale domnitorului şi de alte aspecte care ar viza moralitatea acestuia (…) Atunci când pun în discuţie problema sfinţeniei lui Ştefan cel Mare, intelectualii in discuţie fac dovada unei incorecte cunoaşteri a conceptului de sfinţenie aşa cum este el perceput în Biserica Ortodoxă. Mentalitatea ai cărei exponenţi sunt cei în cauză operează cu o accepţie puţin deformată a sfinţeniei, socotind că aceasta ţine de performanţele mai ales morale ale unui om. (…) Mântuitorul Hristos limpezeşte odată pentru totdeauna aceste lucruri, deschizând uşa Împărăţiei cerurilor vameşilor, tâlharilor, desfrânatelor etc. Sfintele Evanghelii ne arată foarte clar că nu cei drepţi, ci cei păcătoşi se apropiau de Hristos şi tot aceştia sunt cei care-L primesc şi-şi oferă şansa împărtăşirii de puterea Sa dumnezeiască. Cei drepţi, sau mai curând cei care se considerau drepţi se închid asfixiant în limitele proprii şi în propria logică şi Îl resping pe Hristos cam cu aceleaşi argumente cu care resping contemporanii noştri sfinţenia lui Ştefan cel Mare.”
De asemenea, cronicarul spune că „după moartea lui până astăzi îi zic Sfântul Ştefan Vodă (…), pentru lucrurile lui cele vitejeşti, la care nimeni din domni, nici mai înainte, nici după aceea, n-au ajuns”.
Articol integral pe www.doxologia.ro