În anii ’60, câțiva cercetători români au testat pe propriile corpuri un vaccin ce avea să ne protejeze pe noi toți de infecții decenii la rând. ”Ne-am injectat şase zile la rând câte 2 mililitri“, își amintește fosta șefă de producție a acestui vaccin, Sylvia Hoișie, ajunsă acum la 89 de ani.
Sylvia Hoișie a avut o tinerețe de coșmar. După 1940, fiind evreică, nu avea voie să meargă la cinema, să se plimbe pe bicicletă sau să deţină un aparat radio în casă, iar colegele o strigau „jidancă“. A fost deportată în Transnistria, unde a trăit în mizerie și a suferit de foame. Însă, după război, s-a întors în România, a făcut medicina și după câțiva ani a avut un rol decisiv în apariția pe piața a Polidinului. Este injecția dureroasă pe care am făcut-o mulți dintre noi, dar care reușea să ne ferească de infecții, de gripă și ne întărea imunitatea.
În anii 60, țări europene precum Franța, Germania, Elveția și chiar Polonia foloseau deja preparate imunostimulatoare, gândite pentru ca organismul să poată lupta cu o gamă largă de infecții bacteriene. Importată din străini, ideea a prins puternic la Iași și București, unde o echipă de cercetători foarte tineri s-a apucat rapid de treabă.
”La Iaşi, din colectivul care a început cercetările făceau parte patru persoane, dar la Bucureşti erau mai mulţi. Eram cu toţii foarte tineri, media de vârstă fiind în jur de 25-26 de ani, şi plini de chef de lucru”, își amintește Sylvia Hoișie.
Toate ingredientele folosite erau din România
S-a lucrat șase ani la aceste preparat, numit într-un final Polidin. S-au folosit numai și numai ingrediente românești pentru producerea vaccinului.
”Microbii erau indigeni, tulpinile fiind izolate de la oameni bolnavi. Nu luam microbi din Franţa ca să-i aducem în România. Pe lângă microbii indigeni, în compoziţia produsului intrau bilă de bou, fenol, apă distilată şi clorură de sodiu, dar putem spune că şi fiola constituia tot un ingredient. Această cercetare a fost de durată, uneori istovitoare. Am obţinut preparatul prin 1962-1963 şi apoi am început munca de cercetare pe animale de laborator: şoarece alb, cobai, iepuri. Cei de la Bucureşti aveau o tematică, noi de la Iaşi, o altă tematică de investigat. Aşa am reuşit să observăm că preparatul poate să oprească o infecţie, mai ales infecţiile tractului respirator superior”, își amintește cercetătoarea.
Documentul prin care vaccinul era oficial recunoscut de autoritățile din România a venit în primăvara lui 1966, după o serie de teste efectuate pe animale. Dar urma testul de foc: testarea produsului pe om.
”L-am testat pe noi. Ne-am injectat şase zile la rând câte 2 ml de Polidin şi toate reacţiile au fost bune. Şi aşa am primit dreptul de a-l produce. După ce l-am produs a început adevărata cercetare: să vedem în ce afecţiuni este eficient, dacă nu produce la copii efecte adverse, dacă putea fi prescris şi femeilor însărcinate, dacă nu avea o acţiune toxică asupra fătului. Apoi, am primit permisiunea de a-l testa pe comunităţi, pentru a vedea dacă poate fi făcut anterior perioadelor de gripă, şi rezultatele au fost bune. Toată munca noastră era prezentată anual la sesiunile ştiinţifice ale Institutului Cantacuzino din Bucureşti, pentru că unitatea era şi de cercetare, şi de producţie”.
continuare pe greatnews.ro
