Am făcut un spectacol despre tați. Nu m-a interesat neapărat o abordare sociologică-teoretică a temei (deși inevitabil am ajuns puțin și acolo), ci mai degrabă o perspectivă practică. M-au interesat lucrurile alea aparent banale, care nu se văd: frustrări, renunțări, mici bucurii, fericirea aia aproape tâmpită și greu de descris și, evident, chestiunile concrete.
Cine își ia concediu de îngrijire a copilului? Cum e văzut tatăl care merge zi de zi în parc cu copiii? Cum se schimbă efectiv viața după apariția copilului?
Am făcut mai multe interviuri cu prospăt tătici, am apelat la citate din diverse studii, am contactat niște scriitori care să povestească despre experiența lor. La un moment dat m-am trezit cu vreo sută de pagini de text și cu nefericirea că nu am reușit să abordez tema din prea multe unghiuri. Eram atât de disperat, că de fiecare dată când mă vedea Ana Iulia Popov (scenografa spectacolului) îmi tot sugera că ar trebui să avem și noi măcar puțin umor în spectacol. Și din ziua în care am tăiat masiv din text, m-am mai relaxat și spectacolul a început să aibă și umor. Oricum, n-am făcut niciun spectacol care să nu aibă așa ceva.
Dar am rămas cu foarte multe texte foarte mișto pe dinafară. Mai jos sunt câteva fragmente care n-au mai fost incluse în spectacol. Restul în următoarea reprezentație a piesei Cocoțat pe schele: 23 iunie la Centrul de Teatru Educațional Replika din București. Și sper ca la anul să scot un volum cu textele astea și altele noi.
Articol integral pe www.scena9.ro