La cativa zeci de kilometri, langa orasul Iasi, locuieste un personaj desprins parca din filmele science fiction.
Nascut intr-o localitate de pe malul Siretului, Lespezi, viata lui Marian Strachinaru se confunda un o mare pasiune: navomodelismul. Ajuns la varsta de 65 ani, din anul 1971, acesta s-a ocupat de formarea tinerilor talentati de la fosta Casa a Pionerilor, actualul Palat al Copiilor din Targu Frumos. Profesorul devenit celebru in toata tara si in strainatate a acceptat sa le povesteasca reporterilor BUNA ZIUA IASI (BZI) o mica parte din marea aventura a vietii sale.
“Tot ceea ce am facut a fost din pasiune”
Nici nu mai stie cati “pustani” au fost indrumati de el, cate personalitati a modelat si cate vise si sperante le-a insuflat unor tineri de doar cativa ani! El spune ca a facut totul din pasiune, mereu dorindu-si sa faca fata unor noi provocari. “Eu m-am nascut pe malul Siretului, la Lespezi! De aici a plecat marea mea pasiune, cea care m-a ghidat mereu in viata. Vreau sa va spun ca, mic fiind, mereu m-am intrebat unde este capatul Siretului… La cativa ani, mi-am incropit singur o mica ambarcatiune si m-am apucat sa navighez, atunci a fost o experienta cu adevarat extraordinara. Apoi, mi-am dorit sa merg la Scoala de Marina insa, din cauza a ceea ce s-a intamplat inainte de 1989, nu am putut sa fac asa ceva. Dupa asta, mi-am obtinut brevetul de parasutist, am fost si alpinist si am calatorit prin toata tara si Europa. Din 1971 ma ocup de activitatea la fosta Casa a Pionerilor si actualul Palat al Copiilor din Targu Frumos. Aici am facut totul de la zero, am stat in frig si am construit navomodele si am indrumat sute de pustani. Am intalnit si oameni obtuzi iar, acum, din pacate realitatea este una grea… Am decis sa ma retrag acasa, la Lespezi, pentru a lasat pe altcineva sa se ocupe de aceste aspecte. Trist este ca, niciodata, nu a venit la mine cineva ca sa ma intrebe ce mai fac sau daca am nevoie de ceva… Nu stiu ce va mai fi in viitor”, isi incepe povestea profesorul Strachinaru.
A construit, piesa cu piesa, faimosul Titanic
Dincolo de toate miile de navomodele, masini in miniatura sau aeromodele, cea mai mare provocare a carierei sale s-a intamplat acum aproape cinci ani. In 2009, un tanar pe care l-a indrumat l-a intrebat daca poate fi realizat, dupa modelul identic al vasului Titanic, o macheta realistica. “Sunt cinci ani de cand am terminat Titanicul… Am muncit, zi de zi, sute de ore in aproape trei ani la acesta. El este format din sase mii de piese, toate realizate manual. Imita perfect vasul real si are in componenta sa toate bucatile, pana la cel mai mic detaliu. A fost ceva extrordinar sa realizez asa ceva… Eu sunt singurul din Romania care am conceput un asemenea navomodel… Eh, va dati seama ca sunt si alte creatii, le-am si pierdut deja numarul. Doar daca este sa ma gandesc ca am contribuit la formarea a peste o mie de tineri care sunt specialisti pe acest domeniu, atunci nu trebuie sa va mai spun de cate premii am primit pentru munca mea cu ei… Ma doare ca, in ultimii 20 de ani, scoala romaneasca a renuntat la educarea tehnica a copilului. Va dati seama ca totul pleaca de la primul cui batut, de la folosirea pentru prima data a traforajului la ora de atelier… Eu nu am nimic cu segmentul cultural, dar atata timp cat japonezii au examene pentru elevi la toate nivelurile pe domeniul tehnic, atunci ar trebui sa ne gandim si noi sa modificam ceva…”, considera ieseanul.
“Bucuria vine din lucruri marunte, linistea vine din suflet!”
Considerandu-se a fi un personaj introvertit, mereu pus pe treaba si demonstrand doar prin fapte si nu prin vorbe ceea ce poate face, cu siguranta Marian Strachinaru este o legenda vie a intregii tarii. Totusi, chiar daca a urmat o cariera in domeniul tehnicii, el dovedeste din plin ca este o persoana deosebita si cu o simtire aparte. “Cel mai frumos e atunci când suntem multumiti si fericiti cu ce am lasat în urma noastra. Un copil, o casa, un pom… Daca toate acestea sunt însotite de amprenta unui om care si-a daruit experienta celor ce vor urma si sufletul spre a înnobila aceasta truda migaloasa, atunci menirea noastra este deplina. Când îmbratisam ca profesie calea omului educator, suntem mult prea tineri sa percepem ce obositoare si plina de neprevazut este alegerea facuta. Târziu, mult mai târziu, suntem contaminati de angajamentul nostru, iar daca punem si pasiune în tot ce facem, aproape ca ne-am cauzat o povara cu buna stiinta. Omul educator fie el profesor, institutor, învatator, maistru-instructor, se confrunta în cariera sa uneori cu momente ce apartin derutei profesionale. Altfel spus, survin etape în care este constrâns sa faca judecati, sa împarta aprecieri si note celor care l-au însotit cu nevinovatia ascultarii. Este momentul evaluarilor! Ca unul care de multe ori am fost nevoit sa fac acest exercitiu, pot spune ca este o etapa a adevarului în viata unui copil. Aproape ca îi conturam atitudinea viitoare fata de cinste, fata de corectitudinea omului în raport cu exprimarea adevarului. Oricât de subtil am pune la adapost justetea actului nostru, trebuie sa recunoastem ca nu realizam de fiecare data un echilibru perfect între ce ne daruieste elevul si ce-i datoram noi ca rasplata pentru efortul sau”, conchide acesta. Totusi, chiar daca a decis sa se retraga din activitatea la catedra, el a mai acceptat o noua provocare din partea fiicei sale aflate in Franta. Pe viitor si-a propus sa faca un navomodel al ambarcatiunii cu care intre 1979 – 1981 a facut, alaturi de cativa amici, intreg traseul de curs al raurilor Olt, Siret si Bistrita. Dar despre asta intr-un alt episod din viata sa!
Citeste și: {loadposition articlescategoryload}