Maria trăieşte o dramă de când s-a născut. A fost terorizată de tatăl care i-a bătut mama cu atâta sălbăticie încât a avortat în faţa ei. Apoi, Maria a trăit un coşmar cu bărbatul care i-a făcut un copil.
Thomas este austriac şi suferă de schizofrenie paranoidă. Nu a vrut să-l abandoneze când a aflat diagnosticul, dar încet-încet şi-a dat seama că nu poate rezista agresiunilor venite din partea lui. Acasă la părinţi nu găsea adăpost pentru că tatăl a ameninţat-o că îi aruncă de la etaj fetiţa. Atunci şi-a luat copilul şi s-a refugiat într-un centru pentru victimele violenţei domestice.
În judeţul Iaşi sunt trei locuri destinate femeilor abuzate şi copiilor acestora – Centrul social pentru ocrotirea femeilor victime ale violenţei domestice, din cadrul Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului (DGASPC), Centrul de Servicii Integrate pentru Victimele Violenţei, care aparţine de Direcţia de Asistenţă Socială, precum şi Centrul Rezidenţial pentru Mame şi Copii aflaţi în dificultate din cadrul Fundaţiei Hecuba. Împreună, aceste trei centre au capacitatea de a adăposti peste 100 de femei. Reprezentanţii acestora spun că, în ultimul an, numărul femeilor care ajung în centre a crescut, întrecând media anuală obişnuită. La centrul din cadrul DGASPC Iaşi, anul trecut au fost adăpostite 42 de femei şi aproape 79 de copii, iar de la începutul anului până în prezent au primit deja 29 de mame şi 63 de copii.
Timpul pe care acestea şi-l pot petrece acolo diferă de la un centru la celălat, însă pe toată perioada şederii, acestea beneficiază de asistenţă socială, psiholgică, juridică şi de toată îndrumarea pentru a deveni independente, pentru a putea să-şi crească şi întreţine copiii.
O zi şi o vânătaie
Maria e copil unic. I-am schimbat numele ei şi al mamei pentru a le proteja. Ar mai fi trebuit să aibă încă trei fraţi, dar mama ei, Ana, a pierdut toate cele trei sarcini din cauza bătăilor crunte primite de la soţul ei, Cornel, care atunci când se supăra o punea la pământ şi o lovea cu picioarele până nu se mai putea ridica. Una dintre sarcini a pierdut-o în faţa Mariei, într-un lighean. Bărbatul ei nu a fost mirat s-o vadă sângerând, oricum nu era prima dată când se întâmpla şi dacă ar fi venit iar Salvarea el le-ar fi răspuns ca întotdeauna, pe un ton de ofiţer în armată, „să trăiţ, n-am vrut domnule, dar prea m-a scos din sărite“.
Maria a plecat de acasă într-o noapte când, sătulă să alerge din casa părintească la cea a concubinului şi invers, şi-a zis că nu mai poate să accepte nici accesele de violenţă ale tatălui, nici pe ale bărbatului pe care îl iubeşte. Şi-a luat fetiţa de câteva luni şi a plecat la unul dintre centrele care ocrotesc femeile victime ale violenţei domestice din Iaşi, de care îi spusese nu de mult o prietenă. Nu ştia exact cum să ajungă acolo şi nici dacă o să fie primită. Pentru că a ajuns după miezul nopţii şi n-avea cum să fie dusă atunci în centru, Maria a fost primită o noapte pe canapeaua din holul de la intrare. Spune că n-a reuşit să doarmă deloc de frică să nu cadă cea mică de pe canapea, căci de câteva zile începuse să se rostogoleacă pe pat. N-a crezut că o să plece, că o să îndure cum a făcut-o şi mama ei atâţia ani, dar când într-o zi tatăl ei i-a spus că-i aruncă copilul pe geam de la etajul 6 dacă nu se opreşte din plâns, a ştiut că nu mai e de stat. Are are aproape 30 de ani, e înaltă şi vorbeşte apăsat şi cu răbdare, încât ai zice că stă să se asigure că ai înţeles-o.
„Ne-am întors şi a fost mai rău“
A făcut cunoştinţă cu violenţa de mică. A crescut cu un tată abuziv, care şi-a bătut nevasta aproape zilnic, din tinereţe. Mama Mariei, Ana, femeie cu şcoală, e funcţionar public, şi aproape de când se ştie capul familiei, cea care plăteşte facturile, face mâncare şi are grijă de copil. Oricâte ar fi făcut însă Ana, niciodată nu era suficient pentru soţul ei, care se aprindea de la cele mai minore contradicţii şi ajungea să o bată până când vreun vecin chema poliţia.
„La noi venea poliţia în fiecare zi, ajunseseră să ne cunoască toţi poliţiştii. Cei mai mulţi nu făceau decât să ne întrebe de la ce a început şi s-o atenţioneze pe mama că poate şi ea a greşit cu ceva“, povesteşte Maria.
Într-o zi Ana n-a mai putut, şi-a încărcat toate lucrurile într-un camion, a luat-o pe Maria, care avea vreo 12 ani pe atunci, şi motanul şi s-au mutat. A depus actele de divorţ, dar toată treaba n-a durat decât câteva luni, până când Cornel a aflat unde stau. A început apoi să le dea târcoale, să stea cu orele în faţa blocului, să plângă şi să spună că nu mai face. Maria îşi aminteşte că Ana s-a ţinut tare o vreme, până într-o zi când a ajuns mai târziu de la muncă şi, la întrebările insistente ale Mariei, a recunoscut că a fost la Cornel şi i-a făcut un borş. Era singur, îi părea rău şi suferea, aşa că ea s-a dus să-i facă măcar o oală de mâncare. Nu putea să îl lase aşa.
„Şi mi-a mai spus că sîntem o familie şi că ea nu poate accepta că eu nu vreau să-l văd, că e totuşi tatăl meu. Şi că ar trebui să ne întoarcem acasă, că el a promis că nu mai face. Am încercat să o conving să nu, mereu am încurajat-o să plece de acolo, pentru că el nu se va schimba. Ne-am întors şi a fost mai rău“, spune Maria.
Cornel a continut să o bată pe Ana şi, când a mai crescut, şi pe Maria. De când s-au întors acasă, Maria a căutat doar să plece din nou, mai ales cu cât ura tatălui părea să crească tot mai mult în ceea ce o priveşte, pentru că începuse să fie evident că-şi încurajează mama să plece.
De mână cu violenţa
Înainte de bacalaureat, tatăl Mariei a avut una dintre cele mai violente ieşiri de până atunci, aşa că fata a fugit la o prietenă, cu care a locuit un an. Într-o zi l-a cunoscut pe o reţea de socializare pe Thomas, un tânar austriac. Thomas, care locuia în Austria atunci, părea să o susţină şi să o înţeleagă de la distanţă mai mult decât o făcuse altcineva până atunci. Astfel, când relaţia a părut că începe să crească, ea a plecat la el în Viena ca să-l cunoască mai bine. Thomas era un tip ciudăţel încă de la început, spune Maria, care avea nişte obsesii mai ciudate, dar care nu păreau să depăşească limita normalităţii.
„Mi s-a părut chiar interesant felul acesta al lui de a fi, era intrigant. Ne-am înţeles foarte bine l-a început, deşi am locuit cu familia lui, care era de asemenea puţin ciudată. Tatăl lui fusese diagnosticat cu depresie, iar doi dintre fraţii săi erau bănuiţi ca având ceva din spectrul autismului“, povesteşte Maria.
La un moment dat, obsesiile lui Thomas au început să se acutizeze, a început să creadă că este urmărit de diferite persoane care vor să-i facă rău, să aibă halucinaţii şi să devină violent. A fost diagnosticat cu schizofrenie paranoidă, iar Maria a încercat o vreme să-i stea alături, considerând că e un semn de laşitate să părăseşti un om care are nevoie de ajutor. Când crizele violente s-au înteţit şi fata s-a întors la o viaţă ca cea din copilărie, l-a părăsit şi s-a întors în Iaşi. La scurt timp a aflat că este însărcinată, iar motivul acesta a fost suficient ca să-l facă pe Thomas să vină în România şi să dorească să-şi crească fiica. Atunci a început drumul Mariei între cele două case. Când Thomas devenea prea violent, se retrăgea la părinţii ei, iar când tatăl ei se supăra, revenea la cel dintâi. Plimbările acestea s-au încheiat când fata a simţit că nu mai rezistă şi a urmat sfaturile prietenei sale şi a cerut ajutor, ajungând la Centrul Rezidenţial pentru Mame şi Copii aflaţi în dificultate din cadrul Fundaţiei Hecuba. Aici a găsit un cămin liniştit, specialişti care s-o ajute să-şi depăşească traumele şi s-o înveţe să-şi crească fetiţa.
Viaţa de după
Cu ajutorul asociaţiilor, al binevoitorilor şi uneori al cunoştinţelor personale, femeile abuzate care ajung în centre sunt sprijinite şi după ce părăsesc programele, până când reuşesc să se descurce singure. Cu toate acestea, statisticile sunt destul de descurajante atunci când vine vorba de parcursul femeilor, pentru că multe dintre ele nu reuşesc să se detaşeze de abuzator şi se întorc acasă. Tot în centrul aparţinând DGASPC, în 2017, aproximativ 32% dintre femei şi-au reluat relaţia.
„Ele au o legătură cu atacatorul, pentru că de-a lungul timpului au fost şi momente bune. Aici este mai greu de umblat, pentru că unele stau câteva zile, cel mult două-trei săptămâni şi se întorc acasă. Este vorba de dor, de ataşament, la care se adaugă şi faptul că e greu să îşi găsească un loc de muncă, mai ales dacă au şi mulţi copii, şi să facă faţă nevoilor“, spune Tiberiu Bantaş, purtător de cuvânt al DGASPC.
continuare pe www.ziaruldeiasi.ro