Urmează Săptămâna Mare a Postului Sfintelor Paști. Este singura perioadă din întregul an liturgic numită aşa. De ce? Pentru că ea cuprinde întreaga istorie a umanităţii, de la izgonirea din Rai la izbăvirea din iadul în care Hristos – Domnul şi Mântuitorul – a coborât după ce Şi-a dat sufletul pe Cruce.
Fiecare dintre cele şase zile, de luni până sâmbătă, poartă, la rându-i, atributul Mare. În Sfânta şi Marea Luni avem, cu precădere, atenţia direcţionată către blestemarea smochinului neroditor (Matei 21, 19-20). Este un pasaj unic în Evanghelii. Mântuitorul nu-şi foloseşte niciunde puterea Sa dumnezeiască decât pentru a face binele, pentru a tămădui, a învia etc. Aici însă vedem cum, a doua zi după triumfala intrare în Ierusalim, El caută, flămând, la un smochin, în care nu găseşte roade şi pe care îl blesteamă: „De acum înainte să nu mai fie rod din tine în veac! Şi smochinul s-a uscat îndată” (Matei 21, 19). Gestul este cu atât mai surprinzător, cu cât aflăm, de la un alt Evanghelist, cu referire la acelaşi moment, că nici „nu era timpul smochinelor” (Marcu 11, 13). Nu ar fi îndreptăţit un ecologist din secolul XXI să exclame: „Dar ce-a avut cu bietul smochin?”. Ca să înţelegem gestul aparent şocant al lui Hristos trebuie să plecăm de la premisa că nimic din ceea ce a făcut sau a spus El nu este fără folos sau fără tâlc. Momentul evocat ne trimite cu gândul la greşeala primilor oameni cărora, după ce au gustat din rodul pomului cunoştinţei binelui şi răului, „li s-au deschis ochii şi au cunoscut că erau goi, şi au cusut frunze de smochin şi şi-au făcut acoperăminte” (cf. Facerea 3, 7). Smochinul este, aşadar, primul element din creaţie cu care interacţionează protopărinţii imediat ce s-au rupt de Dumnezeu. Ei caută a se acoperi cu frunzele acestui pom, căutând, aşadar, scăpare la creatură după ce nu s-au mai orientat către Creator. Au mâncat şi s-au golit de slava dumnezeiască, care îi acoperea înainte de cădere. Mii de ani mai târziu, Fiul Omului caută la smochin şi nu găseşte mângâiere, nu găseşte hrană pentru că ceea ce este creat nu poate oferi viaţă de la sine (de aceea ni se spune că nici nu era „timpul smochinelor”; niciodată nu a fost şi nici nu va fi în istoria omenirii un astfel de timp, în care lumea să se hrănească şi să se îmbrace în cele create ca şi cum s-ar hrăni şi îmbrăca de cele necreate, adică de harul sau slava lui Dumnezeu).
Iisus Hristos a căutat, om fiind, la cele create ca să se hrănească şi nu a găsit. Atunci a decis, Dumnezeu fiind, să-şi retragă binecuvântarea (acesta e, de fapt, blestemul) de la smochin, adică să retragă viaţa pe care i-o dăduse (s-a scurs toată seva din el şi s-a uscat, pentru că nimeni şi nimic nu-şi are viaţă decât de la Dumnezeu). Adam şi Eva au căzut, reorientându-se spre cele create; Noul Adam, Hristos, vine şi ne arată că ne păcălim, în felul acesta, El dă cărţile pe faţă, ca să folosim o expresie pe înţelesul tuturor. El nu blesteamă în sensul în care înţelegem noi, că ar face sau cere răul cuiva sau a ceva, ci prin gestul Său strigă, precum copilul acela din poveste: „împăratul e dezbrăcat!” (omul este cel chemat să fie împărat al întregii creaţii). Sau, altfel spus, Domnul ne spune: „Oameni buni, ştiu că vă este foame, că sunteţi însetaţi de viaţă, dar nu vă mai amăgiţi, nu de aici vă puteţi hrăni, iată, toate cele create se usucă, nu au viaţă nici măcar pentru ele însele”.
continuare pe ziaruldeiasi.ro