În 1843, Ploieştiul s-a confruntat cu cel mai mare incendiu din istoria sa, un foc care a mistuit tot centrul oraşului. În ajutorul oamenilor a sărit întreaga ţară, de la ţăran până la domnitor, într-un gest de solidaritate naţională impresionant
După ce, în 1837, Dâmbul, pârâul ploieştenilor, şi-a ieşit din matcă, revărsându-se peste mahalalele oraşului, luând cu el case, animale şi grădini şi urcând oamenii pe acoperişuri pentru a-şi salva viaţa, o altă mare nenorocire s-a abătut peste Ploieşti, incendiul devastator din primăvara anului 1843. Pornit de la un foc nesupravegheat, „focul cel mare de la Ploieşti“, aşa cum a fost numit în epocă a mistuit centrul oraşului care păstra în mare parte înfăţişarea caracteristică de la sfârşitul secolului al XVIII-lea: multe prăvălii şi locuinţe nesigure, înghesuite unele în altele, multe acoperite cu umbrare din frunze sau şovar, adică papură. Focul a distrus însă şi centrul nou, adică zona unde se găseau construcţiile notabile ale deceniilor trei şi patru.
Incendiul a distrus peste 100 de „curţi cu casele lor“, potrivit documentelor epocii, lăsând în urmă mormane imense de cenuşă şi resturi din zecile de gospodării şi prăvălii pârjolite. Doar patru pompieri în oraş Potrivit istoriei pompierilor din Ploieşti, la acel moment, în tot oraşul existau doar patru tulumbagii (pompieri), supravegheaţi de un anume Anghel Abagiu care se angajau să fie „cu deosebită priveghere şi îndată săritori când se va întâmpla ca să se aprindă vreo casă sau vreo prăvălie. S-a dovedit că numărul era insufficient şi autorităţile dăduseră dovadă de indolenţă, deşi, în 1832, generalul Kiseleff, aflat într-o vizită oficială în Ploieşti critica aspectul oraşului şi cerea insistent „să se cumpere de la Braşov, sau de oriunde s-ar găsi, o tulumbă pentru foc aşezată pe roate şi să pregătească cinci-şase oameni să fie tulumbagii“.
Citește articolul integral pe Adevarul.ro
Citește și: {loadposition articlescategoryload}