Probabil cu toții ne-am surprins (ori i-am surprins pe alții) murmurând, la un moment dat, „cheile, cheile…” atunci când scotocim prin casă, repetând cu voce tare discursul pe care urmează să-l susținem la serviciu ori ne liniștim singuri spunând „respir, totul va fi bine”. Da, cu toții am experimentat măcar o dată situația de a vorbi singuri. Gestul, adesea privit cu suspiciune sau ironie, nu este nici semn de nebunie, nici dovadă de slăbiciune, ci un mecanism psihologic normal, prezent în viața fiecăruia dintre noi. Specialiștii îl numesc „self-talk” sau „auto-vorbire/vorbirea cu sine”, iar cercetările arată că acest dialog interior, uneori tăcut, alteori exprimat cu voce tare, are un rol esențial în modul în care ne gestionăm emoțiile, atenția și chiar performanțele zilnice.
De fapt, psihologii fac distincția între discursul interior, atunci când gândurile rămân în mintea noastră, și auto-vorbirea exprimată, atunci când simțim nevoia să articulăm cuvintele. În ambele cazuri, ceea ce facem este să ne structurăm mai bine experiența și să ne ghidăm pașii. Un exemplu simplu este situația în care căutăm un obiect pierdut: studiile realizate de Gary Lupyan, profesor la Universitatea Wisconsin–Madison, arată că oamenii găsesc mai repede obiectul căutat dacă își repetă cu voce tare ce anume caută,
» Citește continuarea pe pagina autorului
