Am văzut la teve o rusoaică, disperată, plângând și zicând așa: „Am doi copii la vârsta încorporării. Singură i-am crescut… Iar acum să mi-i ia, să-i ducă să omoare copiii altor mame?!” Biata femeie. Mai citiți-i o dată vorbele. Cu toate că, lipsind în transcriere, patosul intonativ al îngrozirii, timbrul și tremorul vocii, ponderea translingvistică, de cuprins real al sufletului și minții sale, se pierde. Ce m-a cutremurat în exclamația femeii era faptul că, aparent, ea nu urla doar împotriva nedreptății de-a i se ridica forțat băieții, cei crescuți cu-atâta trudă, cu viața ei însăși, pentru a muri omorâți. Părea să ascundă spaima-i strict personală față de uciderea propriilor prunci, implicit a propriului său suflet și viață. Drept fiind și că nu-și permitea asta, fiind interzis să deplângi cu anticipație eroismul cu care statul te obligă să te mândrești. Și mai ales antihristul acela perfid, care-i patriarhul Kiril, un personaj mai scârbos și draconic tocmai deoarece n-ar trebui să fie la fel de nebun și iremediabil precum ateul Putin.
Marin Marian-BălașaFoto: Arhiva personala
Dar să lăsăm liota de aberații omenești care fac front comun în jurul delirantului criminal suprem. Revenind la nenorocita asta de mumă,
» Citește continuarea pe pagina autorului