Li se luminează fețele și devin gălăgioși când le spun că una din străbunicile mele a fost găgăuză. Brusc, avem ceva în comun și nu mai e așa de rău ”rumânski, rumânski”.
Au 12 ani, chicotesc, imită tot ce încercăm să le spunem în engleză, ne imită inclusiv gesturile, se amuză și se mută ca un roi de gâze în jurul nostru.
Sunt copiii găgăuzilor din a căror identitate rușii nu au mai lăsat nimic pentru mai târziu.
O istorie de secole rasă de sovietici
Suntem în curtea școlii din Copceac, al doilea cel mai mare sat al Găgăuziei, izolat de restul regiunilor. E prânzul și căutăm muzeul lor de istorie, al găgăuzilor.
Copiii sunt în pauză și vin spre noi ca pisicile, curioși, dar de la distanță. Le vorbesc în română și mă privesc ca și cum e prima dată când aud limba, îmi răspund în rusă, le spun ”Niet” (Nu), încerc în engleză.
Un puști îmi spune că are 20 de ani în loc de 12, altul că suntem la ”school one” și trebuie să ajungem la ”school two”, unde e muzeul. Fetele râd și se ascund în spatele lor când încerc să vorbesc cu ele.
» Citește continuarea pe pagina autorului