NewsPascani.com Pașcani, Târgu Frumos, Iași
Cultură

Peregrinările seculare ale moaştelor Sfintei Cuvioase Parascheva de la Epivat la Iaşi

La fiecare 14 octombrie din calendarul religios, Biserica Ortodoxă Română, precum şi celelalte biserici din întreaga lume de rit oriental, o prăznuiesc pe Sfînta Cuvioasă Parascheva, cunoscută în popor şi sub denumirea de „Sfînta Vineri”, pentru a nu se confunda cu Paraschevi din Roma, o martiră romană din secolul al II-lea.Despre viaţa şi minunile săvîrşite de către Sfînta Cuvioasă Parascheva s-au aflat mai multe informaţii preţioase mult mai tîrziu, îndeosebi după moartea şi descoperirea întîmplătoare a trupului ei neputrezit în pămîntul îngropării sale. Dintre acestea desprindem cu luare aminte amănunte interesante, pline de miezul cuvioşeniei sale: S-a născut la sfîrşitul secolului al X-lea, în satul Epivat din Tracia (astăzi, Selimpaşa, Silivri, Turcia), aflat la 50 de kilometri de Constantinopol (Ţarigrad, azi Istanbul), într-o familie cu părinţi bogaţi şi binecredincioşi. La vîrsta de zece ani, auzind în biserică chemarea Domnului, expusă în Evanghelia după Marcu, decide să-şi părăsească părinţii, lipsindu-se de bogăţii, dedicîndu-se sfintei Credinţe şi ajutorării celor nevoiaşi.

Ajunsă la Constantinopol înainte de a împlini douăzeci de ani, primeşte învăţătura duhovnicească a unor călugări, care au sfătuit-o să meargă la Mânăstirea Maicii Domnului din Haricleea. După cinci ani petrecuţi aici în sfinţenie şi rugăciuni, se îndreaptă spre Ţara Sfîntă, dorind să-şi petreacă acolo restul vieţii. Ierusalimul i-a întârit şi mai mult credinţa şi după vizitarea locurilor sfinte de aici se aşează la o mănăstire de călugăriţe din pustiul Iordanului. Iată cum o descrie mitropolitul Varlaam al Moldovei pe Cuvioasa Parascheva, pentru prima dată în limba română, în Cazania sa, cunoscută şi sub denumirea de Carte românească de învăţătură la duminicile de peste an, la praznice împărăteşti şi la sfinţi mari, tipărită la Iaşi, în 1643, fiind considerată „prima carte românească tipărită în Moldova, numărîndu-se şi astăzi între cele mai de seamă scrieri din istoria vechii culturi româneşti”: „Lauda Moldovei (Sf.Cuv.Parascheva n.n.) este, după naştere, din satul Epivat, lîngă Ţarigrad. Prinsă de dorul vieţii curate, ea de tînără a părăsit lumea cu tulburările ei şi a fugit în pustie. Aici, în linişte şi în singurătate, s-a îmbrăcat cu rugăciunea, s-a încins cu postul şi s-a acoperit cu privegherea. A robit trupul cu infraînarea mîncării, liberîndu-şi sufletul din lanţurile cugetărilor deşarte. Pămîntul gol i-a fost pat şi frunzele pomilor acoperămînt. Nu avea în pustie altă grijă decît cum să-şi infrumuseţeze candela sufletului, ca să întîmpine pe Domnul şi să-I audă glasul cel dulce. Prin rugăciuni şi priveghere dobîndind inţelegere şi putere bărbătească, a înfrînat cu totul pe vrăjmaşul sufletului, aşa cum David a biruit pe Goliat. Şi la atîta înalţime sufletească s-a ridicat, încît s-a făcut sălaş Dumnezeului cel viu.” 

O descriere asemănătoare, în grai şi înţeles românesc, a Sf.Cuv.Parascheva a făcut-o mai tîrziu şi mitropolitul cărturar Dosoftei, în cea de a doua sa înscăunare arhierească, aflată în „Viaţa şi petrecerea sfinţilor”, elaborată în perioada 1682 – 86. Continuându-şi firul vieţii dăruite Domnului, ajunsă la douăzeci şi cinci de ani, într-o noapte petrecută în deşert, un înger i s-a arătat în vis, cerîndu-i (cum minunat spune şi Varlaam): “Să laşi pustia şi la moşia ta să te întorci, că acolo ţi se cade să laşi trupul pămîntului şi să treci din această lume către Dumnezeu, pe Care L-ai iubit”.  Potrivit celor aflate, „Cuvioasa Parascheva se întoarce la Epivat fără să spună cine este şi de unde vine. După doi ani de nevoinţă, în vîrstă de douăzeci şi şapte de ani, trece la cele veşnice. A fost îngropată ca o străină, aproape de mare.” Şi povestirea merge mai departe: „După cîţiva ani, valurile au adus la ţărm, trupul neiînsufleţit al unui marinar. Un sihastru care vieţuia în acele locuri, i-a rugat pe cîţiva creştini să-l îngroape. Aceştia, în timp ce săpau, au descoperit un trup neputrezit. Nu au dat importanţă acestui lucru şi au pus alături de el şi trupul marinarului. Dar, în noaptea ce a urmat, Cuvioasa s-a arătat în visul unuia din săpători, poruncindu-i să-i ia trupul şi să-l aşeze la loc de cinste. Şi, astfel, trupul neputrezit al Cuvioasei a fost dezgropat şi dus în biserica Sfinţii Apostoli din Kallicrateia – Epivat”. 

Potrivit surselor istorice: „moaştele Prea Cuvioasei au stat acolo 200 de ani, fiind mîngîierea şi întărirea drept credincioşilor, timp în care vestea despre minunile care se săvîrşeau în jurul cortului în care a sălăşluit duhul ei, adică a trupului ei neputrezit, s-a răspândit în Tracia şi în toată Peninsula Balcanică.” Se poate presupune că în tot acest timp vestea a ajuns şi la Patriarhia din Constantinopol, care „va fi îndeplinit forma de canonizare a Prea Cuvioasei Parascheva, trecând-o în ceata Sfinţilor.” O introspecţie în istoria frămîntată a vremurilor de atunci ne relevă că „prin anul 1186, în sudul Dunării, bulgarii şi romanii-valahi, conduşi de doi fraţi, Petru şi Asan, s-au răsculat împotriva bizantinilor şi au închegat cunoscutul Imperiu romano-bulgar, cu capitala la Tîrnovo. Drept urmare şi Biserica Ortodoxă de pe teritoriul noului imperiu s-a proclamat Patriarhie independentă, recunoscută de către Patriarhia ecumenică, aflată temporar la Niceea, abia în timpul ţarului Ioan Asan al II-lea (1218 – 41). Ca o expresie a întăririi relaţiilor de prietenie pe care Ioan Asan le-a avut cu francii din Constantinopol, după 1235, Patriarhia constantinopoleană a consimţit strămutarea moaştelor Prea Cuvioasei Parascheva de la Epivat la Tîrnovo.” După cum relatează patriarhul Eftimie al Tîrnovei strămutarea sfintelor moaşte aflăm din cartea sa Viaţa Prea Cuvioasei Parascheva faptul că : „însuşi Asan şi mama sa, Elena, cu soţia sa, Ana, şi cu Patriarhul Vasilsc au ieşit în întîmpinarea lor, însoţindu-le şi aşezîndu-le în biserica Maica Domnului din capitală.”  

  

Vreme de aproape 160 de ani au stat la Tîrnovo sfintele moaşte ale Prea Cuvioasei Parascheva, respectiv pînă în 1393, cînd cetatea tîrnoveană a fost cucerită de otomani, iar bisericile au fost distruse sau transformate în moschei. În tot acest răstimp a fost „alcătuită o Slujbă a Prea Cuvioasei, trecută apoi în cărţile de ritual (minee) folosite şi în Bisericile româneşti, ca şi în alte Biserici Ortodoxe.” Venise vremuri de restrişte şi pentru sfintele moaşte ale Cuvioasei Parascheva care trebuiau strămutate imediat într-un loc sigur, „de fereală”. Din nefericire, nici „cărţile de învăţătură” ale mitropoliţilor Moldovei, Varlaam şi Dosoftei şi nici „Vieţile sfinţilor”, volumul tipărit la Mănăstirea Neamţ, în 1809, „prin sîrguinţa mitropolitului Veniamin Costachi”, nu fac referire la acest moment istoric, de mare cumpănă a credinţei. Mult mai târziu, la începutul sec.XXI, după minuţioase cercetări întreprinse, prea cucernicul preot Scarlat Porcescu de la Mitropolia Iaşi notează în „Istoria moaştelor Prea Cuvioasei Parascheva” următoarele: „Amănunte in legătura cu strămutarea moaştelor Prea Cuvioasei de la Tîrnovo la Belgrad avem într-un panegiric atribuit lui Grigorie Tamblac, care a constituit în ultima vreme tema unor vii discuţii.”  Într-adevăr, după înfrîngerea dramatică suferită de creştinătate la Nicopole, în 1396, „la care a participat şi Mircea cel Bătrîn”, Patriarhia sîrbă a solicitat strămutarea moaştelor Cuvioasei la Belgrad, „fiind aşezate într-o biserică, unde au stat vreme de 125 de ani, pînă la 1521 cînd turcii au cucerit oraşul.” În timpul „perioadei sîrbeşti” a fost alcătuită o slujbă a Cuvioasei Parascheva, care a fost tradusă şi introdusă în diferite biserici româneşti. N-a fost de mirare că unii dintre biografi i-au atribuit Sfintei Cuvioase Parascheva „originea sîrbă”. Cucerirea Serbiei de către otomani şi transformarea acesteia în paşalîc turcesc a avut mari repercursiuni asupra locuitorilor Belgradului, fiind ucişi sau luaţi prizioneri, cum şi asupra vieţii creştineşti; principala biserică fiind transformată în geamie, iar restul, fiind jefuite de preţioasele lor odoare, au fost dărîmate. Tot atunci au fost strămutate la Constantinopol sfintele moaşte ale Cuvioasei, după cum se şi relatează:  „ În drum spre marele oraş de pe Bosfor, moaştele au fost expuse din loc în loc, spre a fi văzute şi cinstite de credincioşi în schimbul unor sume în bani, apoi au fost dăruite patriarhiei.” Însuşi sultanul a pretins patriarhului răscumpărarea moaştelor, sub ameninţarea „aruncării lor în mare”. „Primindu-le în schimbul unor daruri, patriarhul le-a aşezat în Catedrala patriarhală.

Aceasta fiind transformată în geamie, cinstitele moaşte au fost mutate in biserica Vlah Sera, la 1588, apoi în biserica Sfîntul Dumitru de la Kiliportu, la 1597, şi de acolo la biserica Sfîntul Gheorghe din Fanar, la 1601.” Constantinopolul a „găzduit” sfintele moaşte ale Cuvioasei Parascheva timp de 120 de ani, pînă în 1641, cînd au fost iarăşi strămutate, de data aceasta la Iaşi, în capitala Moldovei. Dar, mai întîi, să vedem care au fost împrejurările care au favorizat-o. În această perioadă istorică Moldova se afla sub înrîurirea Domnitorului Vasile Lupu, cel care în cei douăzeci de ani de domnie (1634 – 1653) s-a străduit să înalţe ortodoxia strămoşească şi să dezvolte viaţa culturală a ţării sale. Între demersurile sale, ca „om şcolit al Bizanţului”, se pot menţiona numeroase contribuţii de seamă şi împliniri „fără seamăn” în fapte dovedite de el ca ctitor de biserici, promotor al învăţămîntului duhovnicesc şi scolastic, autor şi editor de cărţi religioase, susţinător remarcabil în planul extern al ortodoxiei, prin legăturile sale strînse cu Mitropolitul Petru Movilă de la Kiev şi cu Partenie, Patriarhul ecumenic al Constantinopolului. De un real folos i-au fost în toate acestea apropiatul şi bunul său sfetnic, Mitropolitul Varlaam. 

O menţiune specială o constituie, desigur, înălţarea Bisericii „Sfinţii Trei Ierarhi”, inaugurată la 6 mai 1639, despre care, văzînd-o, înţeleptul pelerin italian Paul de Alep a exclamat: „La soare te poţi uita, dar la Trei Ierarhi ba!” Afirmaţia n-a fost una „de conjunctură” din moment ce zidurile sale exterioare au fost placate cu neasemuite  dantelării şi arabescuri de piatră cioplită artistic şi aurite în atelier, iar împodobirea interioară s-a făcut cu mozaicuri din aur, cu marmură de Cararra a capeteasmei şi cu ouă de struţ ale minunatelor sale candelabre. În aceeaşi perioadă, însă, Patriarhia ecumenică de la Constantinopol şi Bisericile ortodoxe din Orient abia puteau să facă cu greu faţă islamismului, „zbătîndu-se în mari greutăţi morale şi materiale”. Conştient de pericolul iminent al desfiinţării acestora, „Vasile Lupu a plătit turcilor la începutul domniei sale datoriile Patriarhiei din Ierusalim, iar în 1641 pe cele ale Patriarhiei din Constantinopol”. În felul acesta s-au întărit şi mai mult legăturile Domnului Moldovei cu Patriarhia ecumenică, astfel încît, drept mulţumire, „în luna mai 1641, în Sfîntul Sinod al Bisericii cele mari (Patriarhia ecumenică) Părintele Partenie, membrii Sfîntului Sinod şi alţi sfetnici au semnat actul (…) cu hotărîrea de a dărui voievodului Moldovei, în semn de mulţumire, moaştele Prea Cuvioasei Parascheva”. Transportul la Iaşi a moaştelor Cuvioasei Parascheva s-a făcut cu „ştirea autorităţilor turceşti şi cu respectarea rînduielilor religioase ale islamului, fiind trecute în mare taină peste zidul cetăţii”, potrivit înţelegerilor stabilite cu domnitorul moldovean, care a suportat toate cheltuielile aferente acestuia. Cu toate că nu există în prezent prea multe mărturii scrise ale acestui episod, totuşi, se poate închipui că: „pînă la Galaţi, poarta Moldovei, la Dunăre, racla cu cinstitele moaşte ale Prea Cuvioasei Parascheva a fost transportată de bună seamă cu o corabie şi va fi fost insoţită, chiar de la plecarea din Constantinopol, de o delegaţie moldovenească alcatuită din clerici şi dreptcredincioşi mireni, însoţită de trei înalţi exarhi ai Sfîntului Sinod”, cum şi, de asemenea, parcursul de la Galaţi la Iaşi al cinstitelor moaşte „a fost păzit de un capugi-basa şi mai mulţi ostaşi turci şi însoţit cu respect şi evlavie de înalţi slujitori ai Bisericii Moldovei şi de numeroşi binecredincioşi”.  

După cum s-a consemnat, cortegiul cu sfintele moaşte ale Prea Cuvioasei Parascheva a ajuns în Cetatea de scaun a Moldovei, „îmbrăcată in veşmînt sărbătoresc, cu văzduhul înmiresmat de aroma mirodeniilor, străbătut de răsunetele clopotelor, (…) în anul de la zidirea lunii 7149, în al 8-lea an al domniei sale, iunie, 13 (1641), fiind întîmpinat la Biserica Sfinţilor Trei Ierarhi, „cu multă evlavie şi bucurie de însuşi Domnul Vasile Lupu, cu familia sa şi de Mitropolitul Varlaam”. Racla cu moaştele Cuvioasei au fost aşezate întru mare cinste pe postamentul anume pregătit la baza nişei din strana centrală, împodobită cu chipul Sfintei Parascheva şi momente din viaţa acesteia realizate toate din mozaic aurit; unul dintre ele înfăţişînd pe cel al primirii sfintelor moaşte la Biserica Sfinţii Trei Ierarhi de la Iaşi. 

Aşadar, la 13 iunie 1641, Domnul Moldovei Vasile Lupu şi-a ţinut făgăduiala şi a împlinit dorinţa aducerii la Iaşi a moaştelor Prea Cuvioasei Parascheva, „comoara cea mai de preţ a Ortodoxiei – lauda cea cinstită a Moldovei –, prin care bolnavii primeau vindecare, săracii cîştigare, călătorii cîrmuire, cei împresuraţi de primejdii izbăvire, cei în necazuri mîngîiere.” S-au împlinit, iată, 380 de ani de atunci, „de cînd, necontenit la Iaşi, cinstitele moaşte ale Prea Cuvioasei Parascheva au fost scut şi ocrotire, chemare la rugăciune, evlavie şi strădanie pentru săvîrşirea binelui!” După împlinirea măreţului său gînd, Vasile Lupu, nu numai că s-a îngrijit de bunul mers al Patriarhiei de la Constantinopol, ci a jucat şi un rol important „la convocarea conferinţei teologice interortodoxe, cunoscută sub numele de Sinodul de la Iaşi, din 1642, la care s-a discutat şi aprobat Mărturisirea de credinţă, alcătuită de Mitropolitul Petru Movilă”. Aflate la Trei Ierarhi timp de două veacuri şi jumătate, moaştele Prea Cuvioasei au prilejuit întărirea în credinţă a pelerinilor din toată Moldova şi de pretutindeni veniţi în număr tot mai mare să i se închine şi să-şi afle ajutor în necazuri, au fost pavăză împotriva jefuitorilor şi năvălitorilor străini, au fost „izbăvire de boli pierzătoare, de ciumă, de arşiţă îndelungată şi de alte împresurări”. În 1884, Biserica Trei Ierarhi intrînd în restaurare, moaştele au fost mutate „în paraclisul mănăstiresc din clădirea egumeniei şi aşezate pe un catafalc din lemn.” Lucrările prelungindu-se mai mulţi ani, în seara de 28 decembrie 1888,  precum s-a consemnat: „după slujba vecerniei, din neatenţie, a rămas nestinsă o lumînare din sfeşnicul de lîngă racla cu moaştele Prea Cuvioasei. Peste noapte, sfeşnicul a ars, apoi focul s-a intins la catafalcul pe care se afla racla şi, arzînd mocnit toată noaptea, a prefăcut-o într-o grămadă de tăciuni”. Dimineaţa, ca o minune a Prea Cuvioasei, „lîngă mormanul de jar cinstitele moaşte erau neatinse, cu toate că ferecăturile de argint şi capacul raclei erau carbonizate”.

Alertate, notabilităţile oraşului au fost impresionate de această „miraculoasă scăpare a sfintelor moaşte”, iar Mitropolitul Iosif Naniescu a „preaslăvit minunea lui Dumnezeu”. În consecinţă, la începutul anului 1889, după ce s-a realizat o nouă raclă din lemn de chiparos, îmbrăcată cu ferecături de argint, moaştele Prea Cuvioasei Parascheva au fost aşezate în impresionanta Catedrală mitropolitană – maica bisericilor – (inaugurată în 1870), sub un minunat baldachin din care necontenit… „izvorăsc noianuri de vindecări”. De atunci şi până astăzi, trecând peste vicisitudinile vremurilor, Cetatea ieşeană, ocrotită, ca şi întreaga Moldovă, de Prea Cuvioasa Parascheva, la 14 octombrie, de ziua ei, devine gazda primitoare a impresionantului Pelerinaj la sfintele moaştele, socotit a fi unul dintre principalele evenimente religioase ale României. Adoptînd din 1991 ca această zi să fie şi Sărbătoarea oraşului, Cetatea ieşeană şi edilii acestei străvechi vatre de istorie, ştiinţă, cultură şi spiritualitate românească se străduiesc de treizeci de ani, urmînd pilda vestitului Domn Vasile Lupu, să înfrumuseţeze în spirit şi dăinuire oraşul ce-şi spune cu mîndrie, Capitala Moldovei.     

     Mihai Caba

Advertisements

Related posts

5 ianuarie 1859 – Alexandru Ioan Cuza este ales Domn al Moldovei

Redacția

Carmen Dimitriu: În Găgăuzia au început să înțeleagă că limba română este un pașaport pentru Europa

Redacția

50 de meșteri populari din toată țara vin la Pașcani. Deschidere oficială cu un spectacol de muzică populară

Oana Cordoneanu
Încarcă...