E ora 18:40. Intru în sala deja plină pe jumătate, îmi caut locul liniștit, cuprins de o fericire extremă, pentru că aveam să-l văd, cred, pentru a cincea oară pe maestrul Tudor Gheorghe. L-am văzut singur, cu taraf și cu orchestra simfonică. Spectacolul de aici avea să fie un monument cultural necesar unui oraș mic, vorba maestrului, în care locuitorul nu are nici o vină că i se sustrage dreptul la cultură.
Îți dai seama imediat de cel care vine pentru prima dată la un astfel de regal, pentru că nu știe să-și caute locul în sală. Apoi, domnii și doamnele din înalta clasă socială de la noi, se întâlnesc și se salută prin îmbrățișări și sărutări de parcă s-ar fi întâlnit la o nuntă. Mă rog, nu judeci omul după primul semn de mediocritate. Poate așa a simțit el atunci să-și exprime bucuria de a se revedea cu prietenii de afaceri, șpriț și altele.
Un zumzet de glasuri este întrerupt pentru prima dată de un scurt moment audio în care lumea este poftită să se așeze și rugată să închidă telefoanele mobile. Aceste îndemnuri se aud într-o limbă română articulată și perfect pronunțată, ca toată lumea să înțeleagă. Se aud sunete, pași grăbiți și o scurtă linște, apoi zumzet. Se întrerupe. Același lucru: îndemnuri, sunete, pași. De 3 ori! După care își face apariția maestrul, care începe scurta sa prelegere despre limbă și poezie.
Nu înțeleg un lucru: dacă știi că la ora 19:00 începe „Lecția”, de ce vii mai târziu și deschizi ușile sălii de parcă ai intra la tine acasă? Măcar ai bunul simț și așteaptă să auzi aplauze, semn că nu se cântă în sală și profiți de ocazie pentru a diminua zgomotul ușilor. Apoi îți cauți locul și ridici jumătate de rând, care nu are nici o vină că tu întârzii. Asta e nesimțire. Cruntă!
Și nu mă feresc să afirm că directorii unor instituții de cultură din oraș ( se știu ei ), au frecat ușa de la intrare pe durata întregului spectacol de cel puțin 15 de ori. Voi cei care conduceți viitorul cultural, așa exemplu ne dați? Eu știu că în astfel de momente stai linștit două ore și asculți, poate și înveți ceva…. Nu! La noi nu se poate! În mijlocul spectacolului, o doamnă preoteasă din oraș se ridică și pleacă. Nu pare a fi o problemă. Prea mult pentru ea. Dar ce se întâmplă când faci asta atunci când stai în mijlocul rândului, iar de pe scenă se aud îndemnuri și explicații? Ridici spectatorii de pe rînd, mai deranjezi și pe cei din jur, iar maestrul aruncă oarece priviri, contemplând cu Divinitatea să nu-l părăsească și să se abțină parcă de la comentarii acide. Da, cam asta fac locuitorii, repet, din înalta clasă socială a orașului în timpul unei lecții de limbă română.
Și colac peste pupăză, după primele 15-20 de minute se aude. Ce? Telefonul, desigur. Mi-a plăcut reacția maestrului atunci când a întrebat sunetistul dacă a avertizat lumea să închidă telefoanele. La răspunsul afirmativ pe care l-a primit, nea’ Tudor zice: „Trebuia să spui în engleză. Aici ești la Pașcani…” Lumea râde, eu mă simt rușinat. În afară de faptul că atunci când mergi pe scenă, la sfârșit de spectacol cu un buchet de flori și te afișezi în fața unui om simplu, dar în același timp un monument de cultură, nu te duci și cu o foaie pe care ceri autograf, mi-a plăcut gestul protopopului de a-i dărui o icoană și un alt domn care a schițat o caricatură.
Acestea fiind zise, trebuie să ne învățăm să ascultăm, percepem, vizualizăm, comportăm atunci când avem asemenea spectacole. Eu am plătit bilet să-l văd și să-l ascult pe Tudor Gheorghe, nu ușile, telefoanele, scaunele, pașii, șoaptele!
Alexandru Cristian Slătinaru