Câştigă la început câte 400 de euro lunar, muncind adesea ilegal, în sudul Italiei, unde au grijă de bătrâni. Când învăţă limba şi încep să lucreze oficial, urcă spre nordul peninsulei, unde salariul ajunge la 900 de euro.
În goana după un câştig mai mare, renunţă însă să trăiască, ştiind că orele libere le sunt plătite dublu. Campania “Sindromul Italia” vă prezintă modul în care româncele acceptă un program non-stop, fiind în permanenţă la dispoziţia şi cheremul celor luaţi în grijă, chiar dacă asta înseamnă un trai cu anti-depresive. Ajung “badante” pe viață, cum le numesc italienii.
În alt cartier din Bologna, trăieşte viaţa unei alte bătrâne, Nicolița. Şi ea lucrează cu orar non-stop. Zi şi noapte.
Nicolița, îngrijitoare: “Sunt nişte bani în plus! Mai câştigi încă jumătate. Da. Dacă mai prinzi şi o sărbătoare, uite asta, 2 iunie, mi-o plăteşte cu 50 de euro dacă stau în casă.
Aşa e programul, 54 de ore, 9 sute şi. Aşa apare în busta paga (contract) şi restul cu ore suplimentare, dar cu orele pe care le faci, alea nu îţi apar în busta paga, nu poţi tu să le spui lor, adică nici nu ai voie până la urmă, pentru că tu trebuie să te limpezeşti şi la cap. Ăştia nu sunt de acord cu tine să stai în casă. ”Du-te afară şi ieşi”! Pentru că aşa scrie în lege.”
Scrie în lege, dar ea spune că are nevoie de bani.
Nicolița: “Uite aici calendarul, orele suplimentare mi le plăteşte. Deci eu nu ies afară. Nu am la ce să ies. Ies afară duminică. Păi unde să mă duc eu, la vârsta mea, două ore, unde să mă duc pe zi?”
Eu când am venit aici, am venit pentru că ploua pe mine. Nu am venit că mi-a fost drag să vin în Italia. Şi soţul meu a rămas acasă.”
Sora sa a adus-o în Italia, pentru că nu mai făcea faţă şi i-a propus să o înlocuiască, pe perioade scurte, cât venea în România. Şi au făcut aşa până când sora şi-a găsit altă bătrână de care să aibă grijă. Apoi sora ei s-a îmbolnăvit, s-a întors în România, şi s-a stins.
Nicolița: “Făceam schimb cu sora mea. De la noi vorbesc. Şi întotdeauna când pleca de aici mă ruga “Ai grijă de baba!, ai grijă de baba! Să mai facem şi noi nişte bănuţi să mai ajutăm şi noi copiii! Şi a murit sora mea, înaintea babei!”
Nicolița a intrat într-o depresie. Pentru că în timp ce ea vedea de o bătrână în Italia, i s-a stins şi bărbatul, acasă. Aveau peste 40 de ani de căsnicie.
Nicolița: ”Şi casa mea s-a terminat! Deci am venit că ploua pe mine, am rezolvat tot acasă, am făcut tot ce se poate face şi acum stă încuiată. Şi nu stă nimeni!”
Astăzi îşi reproşează că munca de badantă a ţinut-o departe de cei care i-au fost dragi toată viaţa, că nu mai poate da anii înapoi.
Nicolița: “Să ştii că am suferit mai mult după sora mea, mă crezi?”
Gabriela Bondoc, medic primar psihiatru: “Vin cu depresie, cu stări de vomă, atacuri de panică, dureri de cap.”
Nicolița: “Lorazepam iau odată o jumătate, când mă culc. Şi dacă nu adorm, mai iau şi jumătatea cealaltă. Am zile când sunt agitată şi nu dorm. Şi asta e Paroxetina, din care nu mai am decât atât, să vorbesc cu doctoriţa să îmi mai dea. Fără ele? Fără ele nu pot să stau. Mereu am avut nevoie de ele, de când am plecat de acasă. Mereu. Acasă, nu!”
Sunt medicamente prescrise pentru depresie, stări de anxietate şi atac de panică. Pe care le ia de ani de zile. Un trai pe pastile, lângă o bătrână de 92 de ani, cu alzheimer, care nu dă semne că o compătimeşte sau că îi face în vreun fel situaţia mai uşoară.
Nicolița: “Mă consideră slugă! ”Dacă nu îţi convine, schimbă casa!” Aşa mi-a zis alaltăieri, acum câteva zile, s-a sculat la 6 dimineaţa. Loveşte cu cuvinte. Dacă nu îţi convine, schimbă casa.”
Rareș Năstase: “Credeţi că e dificil pentru o femeie din România să fie badantă?”
Bătrână din Italia: ”De ce?”
Rareș Năstase: ”Pentru că sunt departe de casă, departe de familie.”
Bătrână din Italia: “E greu pentru că fiecare are ideile lui, e greu şi să îi convingi de unele lucruri, trebuie să se adapteze la cum gândim noi! Tu ce vrezi?”
Badante: “Câteodată nu îmi zice nimic, altă dată… Ei, am şi eu un nume! Sunt şi eu cineva! S-a întâmplat să sară la mine! Să îmi dea o palmă! S-a enervat că îi dădeam pastilele şi s-a ridicat de pe scaun să sară la mine. Abia am reuşit să o ţin de mâini. Deci are accese de violenţă.”
Gabriela Bondoc, medic primar psihiatru: “Bătrânului i se pare că i se fură din casă, devine furios şi uite aşa trăieşti într-o stare permanentă de tensiune, nişte ani!”
Nicolița: ”Când am venit aici, în casa asta, am crezut că mor! Nu ştiu, nu mă puteam obişnui! Asta era rea! Şi am sunat-o pe sora mea, făcea la Parma, o lună de zile, pentru cineva, şi am spus “Eu nu stau aici! Nu mă pot obişnui. Ai de mine ce îmi faci, mă faci de râs cu oamenii ăştia. Că îmi vine să mă arunc de la etajul doi. Cum poţi să îmi spui aşa ceva? Când am auzit-o pe sora mea, că a zis aşa, am luat o jumătate de Xanax şi m-am culcat. Şi m-am liniştit. A doua zi am mai luat o jumătate. Seara am mai luat o jumătate. Şi gata, mi-am intrat în mână. Şi am rămas, aici, am plecat pe 5 ani.”
articolul integral pe stirileprotv.ro